Era un călugăr care căzuse într-o asemenea nepăsare încât nu numai că şi-a abandonat pravila, dar era chiar gata să se întoarcă în lume.
Se duse în ţinutul său natal, în insula Kefalonia, unde demonizaţii se adună lângă moaştele Sfântului Gherasim spre a fi vindecaţi.
Deoarece se afla lângă racla cu sfintele moaşte se duse să i se închine sfântului, dar o femeie demonizată îl întâlni şi îi spuse:
- Ştii tu ce ţii în mână?
Ah, măcar de-ai şti ce ţii în mână, ticălosule!
Dacă ai şti măcar cât de tare mă arde şiragul tău de metanii! Iar tu îl porţi doar din obişnuinţă, în mod formal !
Monahul rămase ca lovit de trăsnet !
Era de la Dumnezeu tot ceea ce vorbise demonul. Monahul îşi veni în sine. Dumnezeu îl lumină şi el îşi spuse:
„Vezi ce nechibzuit sunt! Ţin în mână cea mai grozavă armă şi nu pot lovi măcar un demon. Şi nu numai că sunt incapabil să-l lovesc, că el mă face captiv oriunde doreşte. Am păcătuit, Dumnezeul meu!”
Şi chiar în acel moment, se duse la mănăstirea sa ca să se pocăiască. Odată ajuns acolo, puse din nou început bun. El avansă atât de mult în rugăciune şi, în general, în viaţa monahală încât deveni model pentru mulţi alţii.
Eu, nevrednicul, am avut şansa să mă întâlnesc cu acest bătrân. Tot ceea ce puteai auzi de la el era:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” – neîncetat. Dacă îi spuneai ceva, îţi răspundea scurt, în câteva cuvinte, iar apoi limba sa revenea imediat la rugăciune. Atât de tare se obişnuise cu ea. Atât de grozav îl schimbase rugăciunea.
Şi imaginaţi-vă că valoarea rugăciunii şi a şiragului de metanii îi fuseseră dezvăluite de diavolul – involuntar, desigur – după judecăţile şi planurile de nepătruns ale Celui Preaînalt!
