Întâmplare minunată

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Era în ajunul sărbătorii Bunei Vestiri, 24 martie 1942 în Drama, Grecia. Ocupația străină era bulgară. Lipsurile, bolile şi foamea luaseră proporţii înspăimântătoare şi moartea secera în fiecare zi mici şi mari, dar, în special copii. Printre locuitorii Dramei se afla şi o văduvă cu cinci copii. Pe soţul ei îl uciseseră ocupanţii cu şase luni înainte, în măcelul din 29 septembrie 1941.

De mâncare nu aveau, decât puţin ulei şi un ciurel de malai. În acea dimineaţă femeia s-a gândit că a doua zi, de Bunăvestire, avea mâncare mult mai puţină pentru copii: 100 de grame de malai şi un deget de ulei. Deodată, privirea ei s-a îndreptat spre candela stinsă, care era agaţătă înaintea icoanei şi atunci a încolţit în sufletul ei intrebarea: să pastreze uleiul pentru copiii ei flămânzi sau pentru candela de la icoana?

Hotărâtă, însa, şi-a făcut cruce şi a zis către Maica Domnului: ”Prea Curată Fecioara, eu îţi voi aprinde candela căci mare este sărbătoarea de mâine pentru credinţa noastră, tu, însă, te rog ai grijă de hrana copiilor mei!” A luat puţin ulei şi a aprins candela. Lumina slabă a luminat casa sărăcacioasă, iar inima ei s-a umplut de pace. Aceasta a însoţit-o la rugăciunea de seară şi în somnul ei din acea noapte memorabilă.

A doua zi după Sfânta Liturghie, văduva a deschis dulapul ca să ia puţinul malai şi a rămas fără glas! Vasul în care se afla uleiul era plin ochi, iar alături erau doi săcuţi plini cu macaroane şi malai. S-a închinat femeia de mai multe ori, preamărind şi mulţumind lui Dumnezeu sşi Maicii Domnului pentru această minune pe care n-a spus-o nimăniu. Timp de doi ani de zile nici uleiul n-a scăzut, nici malaiul nu s-a sfârşit, cu toate că erau şase guri la masă, le schimbau cu alte alimente şi făceau milostenie pe ascuns. Dar şi candela a rămas de atunci aprinsă zi şi noapte dând mărturie cu lumina ei nestinsă despre credinţa acestei femei binecuvântate.

Această istorisire adevărată este o puternică palmă dată creştinilor ortodocşi de astăzi care nu numai că n-au candela aprinsă, dar n-au nici macar icoane în casa lor.

Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina 2005, p.60-61

„Tipic, tipic, şi la inimă nimic”.

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

     Un om evlavios trăia odată în Ierusalim. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Astfel, se trezea şi se ruga zilnic la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă însă, se îndulci cu somnul şi era cât pe-aici să nu-şi mai respecte programul de rugăciune.

Noroc cu un străin care intră în camera de dormit a omului nostru şi care-l trezi, grăindu-i: „Creştine, scoală-te, că întârzii la ceasul rugăciunii tale!”

„Dar cine eşti tu, cel ce ai venit să mă trezeşti?”, întrebă omul speriat. „Sunt cineva care vrea să facă o faptă bună, doar atât", îi zise străinul.

„Nu-mi vine a crede...Tu ai gânduri ascunse...Şi înfăţişarea ta te arată că eşti rău. Nu cumva tu eşti diavolul?”, se gândi creştinul.

„Ba da, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Am fost odinioară şi noi îngeri buni şi nu se putea să nu rămână şi în noi ceva bun”, spuse în pledoaria sa demonul.

„Nu-mi vine a crede spuselor tale. Tu eşti ispititor, ispitirea este meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu gând să mă înşeli. Pe numele viului Dumnezeu, te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti!”

„Fiindcă m-ai jurat, iată, sunt silit să-ţi spun. E adevărat, am venit să te înşel. De douăzeci de ani, tu te rogi întotdeauna, în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Dar noi, diavolii, nu prea ne temem de această rugăciune a ta. Pentru că ea ţi s-a făcut un obicei gol. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Rugăciunii tale îi lipseşte puterea.

Astăzi dormind mai mult, te-ai fi lenevit şi ai fi întârziat la rugăciunea ta. Or, noi, diavolii, aşa ne-am gândit: «Omul acesta va întârzia la ceasul rugăciunii, iar când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a mai întâmplat aşa ceva. E posibil ca în inima lui să se aprindă căinţa. Şi să se roage cu căldură, cu duh, cu lacrimi, iar noi, diavolii, de o asemenea rugăciune ne temem». Astfel judecând, încheie diavolul, iadul m-a trimis pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere".

Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar creştinul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.

Teodor Ciurariu