Sticla cu furnici...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Lăsasem peste noapte o sticlă de cinci litri cu apă, deschisă. În ea căzuseră zeci de furnici . Se zbăteau haotic în apa limpede, fiecare părând să lupte pentru viața ei.
La început, mi s-a părut că se îneacă una pe alta, că încearcă să se salveze cu orice preț — chiar și cu prețul altora.
Gândul ăsta m-a dezgustat. M-am întors și am plecat, hotărât să nu intervin.
Dar, după două ore, curiozitatea m-a biruit. M-am întors să mai arunc o privire în sticlă.
Și ce am văzut m-a lăsat fără cuvinte:
furnicile erau în viață!
Mai mult decât atât — formaseră o adevărată insulă vie, o piramidă de trupuri, în care se sprijineau unele pe altele, rămânând la suprafață ca o colonie unită.
Am rămas nemișcat, privind cu sufletul la gură.
Cele de jos chiar se înecau… dar nu pentru totdeauna.
După un timp, erau înlocuite de cele de sus, care coborau de bunăvoie.
Cele epuizate urcau, încet, fără grabă, fără să îmbrâncească pe nimeni.
Nimeni nu se salva pe sine mai întâi.
Dimpotrivă — fiecare căuta să ajungă acolo unde era cel mai greu.
Un sistem de ajutor reciproc, perfect coordonat, m-a zguduit profund.
N-am mai rezistat.
Am găsit o lingură care încăpea prin gura sticlei și am introdus-o cu grijă.
La vederea salvării, furnicile au început să urce, una câte una, fără pic de panică.
Totul mergea bine, până când una dintre ele, slăbită, a alunecat din nou în apă, fără să reușească să ajungă la margine.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce n-o să uit niciodată.
Ultima furnică, deja aproape afară, s-a întors brusc.
A coborât, parcă spunând:
„Rezistă, frate, nu te las!”
S-a aruncat din nou în apă, s-a agățat strâns de cea care se îneca, dar nu putea s-o scoată singură.
N-am mai stat pe gânduri.
Am apropiat lingura, și așa, împreună, au ieșit afară — vii, amândouă.
Episodul acesta m-a emoționat mai mult decât orice film sau carte despre prietenie și sacrificiu.
Am simțit o furtună de emoții:
Mai întâi, rușine — pentru că am judecat furnicile ca fiind ființe insensibile.
Apoi, uimire — pentru rezistența lor.
Admiratie — pentru disciplina și curajul lor de a se sacrifica.
Și, la final, o apăsătoare rușine... pentru oameni.
Rușine pentru noi, oamenii.
Pentru indiferență.
Pentru cât de ușor ne pierdem unii pe alții în goana după avantaje.
Pentru cât de rar mai vine cineva înapoi să-l salveze pe cel slab.
Noi construim ziduri, când am putea fi poduri vii.
Dacă niște ființe atât de mici sunt capabile de o astfel de solidaritate și dăruire…
de ce noi, oamenii, suntem atât de des surzi la suferința celorlalți?
În ziua aceea am înțeles un lucru simplu:
Adevărata putere e în unitate.
Și dacă încă nu știi cum să trăiești cu adevărat —
învață de la furnici.

sursa ATHOS

Bunica

             "Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Bunica îl privi pe nepot cu o privire aspră, plină de furie, și îi spuse, cu o voce rece și tăioasă:
— Pleacă. Ieși din casa asta. Nu vreau să te mai văd aici.

Bunicul, nedumerit și îndurerat, interveni:
— Ce faci? De ce te porți așa? Băiatul ăsta nu e doar nepotul tău... e ca un fiu pentru tine. L-ai crescut cu atâta dragoste.

Dar femeia rămase impasibilă, ca și cum nu l-ar fi auzit.
Vecinii, martori ai scenei, priveau uluiți.
Aceeași femeie care fusese cândva blândă și iubitoare, acum îl izgonea pe nepot fără nicio explicație.

Fără altă opțiune, băiatul plecă.

Pe drum, se întâlni cu cel mai bun prieten și îi povesti ce se întâmplase.
— Măcar... ți-a lăsat alocația lunară obișnuită? — întrebă prietenul.
— Nu... m-a dat afară cu mâinile goale, — răspunse băiatul, cu vocea frântă.
— Îmi pare rău... Aș vrea să te ajut, dar nu am cum — spuse prietenul, apoi plecă.

Ajunse apoi la casa unui alt prieten.
Când deschise ușa și îl văzu, acesta zâmbi:
— Ai venit să mă chemi la joacă?

Băiatul coborî privirea și, cu o voce tremurândă, murmură:
— Eu... nu mai am unde să stau. Pot să rămân la tine, te rog?

Zâmbetul celuilalt dispăru imediat.
— N-ai nimic să-mi oferi și totuși ceri ajutor? Pleacă. Cine n-are nimic... nu valorează nimic.

Rănit și plin de rușine, se îndreptă spre casa iubitei lui.
— Iubirea mea... bunica m-a dat afară. N-am decât hainele de pe mine. Te rog, ajută-mă... nu știu unde să mă duc.

Fata, emoționată de vorbele lui, îl rugă să aștepte afară cât vorbește cu părinții ei.
Când se întoarse, ochii îi erau plini de tristețe.
— Îmi pare rău... părinții mei nu vor să primească „un ratat” în casă.
Și acum, că nu mai ai nimic să-mi oferi... cred că e mai bine să ne despărțim.

Băiatul izbucni în plâns.
Toți cei pe care îi crezuse aproape l-au abandonat.

Singur, rătăci pe străzi fără țintă până se așeză, zdrobit, pe o bordură.
Șopti pentru sine:
— Deci e adevărat... Nu valorez nimic? Ce se va alege de mine?

În acel moment, când ajunsese în cel mai adânc punct al disperării, bunicul îl găsi.
— Iart-o, — îi spuse, referindu-se la bunică. — N-a vrut să te rănească.

— Și tu? — îl întrebă băiatul, cu ochii plini de reproș. — Tu de ce n-ai făcut nimic?

Bunicul, cu un ton calm, răspunse:
— Hai acasă... și o să înțelegi.

După o clipă de ezitare, băiatul urcă în mașină.
Când ajunse, bunica îi sări în brațe... dar el se trase înapoi.

Bunicul îi făcu semn să se așeze și apoi îi vorbi blând:
— Fiule... bunica ta nu te-ar fi alungat niciodată fără un motiv.
A ales să procedeze așa ca să-ți dea o lecție esențială.

Te vedea cum te rătăcești, cum oferi totul unor oameni care nu meritau: prieteni, o iubită... care te căutau doar pentru ce puteau obține de la tine.
Și astăzi, când chiar ai avut nevoie de ei, niciunul n-a fost acolo.
Ai oferit din iubire, dar când ai rămas fără nimic... te-au lăsat singur.
Prietenii tăi? Nici măcar un pahar cu apă nu ți-au dat, după ce te-au folosit atât.

Bunica a vrut să înțelegi un adevăr dur, dar esențial:
Pentru mulți oameni, valoarea ta e legată de ceea ce ai, nu de ceea ce ești.

Cu ochii în lacrimi, băiatul se întoarse spre bunica și șopti:
— Iartă-mă... astăzi m-ai învățat ceva ce n-am să uit niciodată.

Ea îl strânse tare în brațe și îi spuse:
— Te iubesc. Ești încă tânăr și vezi lumea cu ochi curați.
Dar a trebuit, în felul meu, să te învăț cum e cu adevărat viața.

Morala:
Când totul merge bine, mulți îți sunt alături.
Dar în clipele grele... doar cei adevărați rămân.

Lumea, de prea multe ori, te judecă după ce ai, nu după cine ești.
Învață să-i recunoști pe cei care te iubesc cu adevărat, de cei care doar se folosesc de tine.

Pentru că abia atunci când nu mai ai nimic... afli cine contează cu adevărat.

Și tu... știi cine te iubește pentru ceea ce ești, nu pentru ce ai?

Această poveste nu e scrisă doar ca să te emoționeze — ci ca să te trezească.
Pentru că, uneori, pierzând totul... începem să vedem cu adevărat.

Dacă această lecție ți-a atins inima, păstreaz-o.
Trimite-o cuiva care are nevoie să-și deschidă ochii.

Și dacă, măcar o dată, te-ai simțit fără valoare pentru că n-ai mai avut nimic...
scrie doar: „Înțeleg.”

Aici, împreună, învățăm să vedem... cu inima.