VULPEA LA JUDECATĂ (Fabulă)

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                   

– Onorata mea instanță, lumea asta-i rea de gură,
Mă vorbește pe la spate, mă urăște și mă-njură!
Dar eu sunt nevinovată, jur pe soare și pe lună,
El, cocoșul din poiată, a pierit de moarte bună!

Judecați și după pene, nu mai credeți gogonețe,
Acea pasăre, se vede, a murit de bătrânețe!
Nu-nțeleg de ce se-ntâmplă astă mare nedreptate
Și-acum plâng în băsmăluță... oare pentru ce păcate?

Și-apoi vreți acum să credeți ce v-au spus niște găini?
Asta-i pură calomnie, vai de mine, ce păgâni...
– Totu-i clar, zise măgarul, ce era judecător,
Dar mai sunt și alte plângeri, de la iepuri și cocori!

Zice iepurele, iată, că l-ai prins și l-ai mușcat
De-un picior și-acum, sărmanul, umblă șchiop și mutilat...
– Aoleu, nenorocire! Minte el, pentru că-i laș –
Nu l-am întâlnit vreodată, pe-acest june iepuraș!

Și-apoi, buna mea instanță, eu vă jur, de n-ați știut,
Mi-a căzut de-un an un dinte și nu pot mușca demult!
– Tocmai asta-i și dovada, zice cel judecător,
Ți-a rămas colțul acela în beteagul lui picior!

– Sper că asta e o glumă, zise vulpea. Ce tupeu!
Unde scrie că acela ar fi dințișorul meu?
Zău că inima mă doare, pentru bietul iepuraș,
Nu mănânc, vedeți, eu carne, mă hrănesc cu... fluturași!

– Zău așa? Măgaru-i zise, iată martor un cocor,
Și-ncă doi țistari simțit-au colții tăi de carnivor...
Și au mai venit ca martori puii cei de potârniche –
I-ai lăsat orfani de mamă, într-un lan de măzăriche...

– Care martori, lume dragă? Of, of, of, că lăcrimez!
Eu, cu inima bolnavă, cum să rabd? Aveți dovezi?
Pentru că am fost cinstită și pe toți i-am ajutat,
Am rămas și fată mare și nici nu m-am măritat...

Și acuma, uite frate, cum v-ați adunat aici,
Reputația mea bună mi-o călcați ca pe opinci!
Onorata mea instanță, spuneți sincer, cum vă pare,
Eu, atât de educată, seamăn cu o infractoare?

Dimpotrivă, chiar acuma, jur pe vârful meu de coadă,
Că toți martorii aceștea sunt și falși... și de fațadă.
Chiar dacă-aș lihni de foame, eu pe nimeni n-aș răni,
Le-aș da zile de la mine la cocoși, țistari, găini!

Inima mi-e doar iubire, fără interes de bani,
Și acum mă frige tare când îi văd pe-acești orfani
Puișori de potârniche, așa mici, așa zglobii...
Mă ofer să-i cresc ca mamă, dacă tot nu am copii...

Onorata mea instanță, eu din suflet vă implor
Să nu vă gândiți la mine, ci la viitorul lor!
Unde bieții se vor duce, cine oare să-i hrănească,
Dacă nu le-oi fi eu mamă, cine-atuncea o să-i crească?

Ascultă atent măgarul a vulpiței pledoarie,
Și citi apoi verdictul, clar notat pe o hârtie:
– După multă cercetare, n-am găsit dovezi de faptă,
Hotărârea judecății: vulpea e... nevinovată!

Și ieși pe ușă vulpea de la judecătorie
Cu doi pui de potârniche subsuori și cu mândrie.
Le știa prea bine soarta și-o durea de ei în cot,
Cum ajunse după poartă, se lingea deja pe bot.

Morala

Într-o lume vicioasă, nedreptatea e oriunde,
Căci justiția ignoră adevărul și-l ascunde.
Și ajunge infractorul declarat nevinovat,
Când decizii ia măgarul ce se crede învățat.

Autor Diana Sava Daranuța
Ilustrație de Diana Sava Daranuța
Din volumul „Fabule”, 2021

VULPOIUL...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!


                 

Un vulpoi tânăr a fost mușcat de un șarpe în timp ce vâna adânc în pădure.
S-a întors rănit, tremurând, târându-și laba, cu febră în ochi.
Dar în loc de compasiune, haita l-a respins.
– „Nu vrem să ne îmbolnăvim”, spuneau unii.
– „Mai bine să plece”, șopteau alții.
Și vulpoiul a plecat. Singur.
Nu din cauza mușcăturii, ci din cauza trădării.
Pentru că mai dureros decât veninul era indiferența.
S-a așezat într-o peșteră îndepărtată,
unde în fiecare noapte tremura de frig și singurătate.
Cu timpul și-a pierdut laba. Abia mai mânca. Abia mai dormea.
Doar un corb venea din când în când la el.
Până într-o zi, când s-a întors la haită și a spus:
– „Vulpoiul încă trăiește. Dar are nevoie de ajutor. Nu poate vâna. Este slab și singur.”
Toți au auzit. Dar toți l-au ignorat.
– „Sunt ocupat, caut hrană...”
– „Trebuie să am grijă de cei mici...”
– „Nu am timp să merg atât de departe...”
Corbul s-a întors la vulpoi cu aripile goale.
Au trecut săptămâni.
Până când, într-un sfârșit, s-a întors din nou –
cu vestea pe care nimeni nu voia să o audă:
– „Vulpoiul a murit.”
S-a lăsat tăcerea.
Cei care vânau s-au oprit.
Cei care dormeau s-au trezit cu vinovăția în inimă.
Cei care creșteau puii și-au plecat privirea.
Și atunci toți au pornit spre peșteră.
Plângeau.
Îl strigau pe nume.
Se căiau că nu au venit mai devreme.
Dar când au ajuns – vulpoiul nu mai era acolo.
Alături zăcea doar o bucată de scoarță,
pe care cu laba tremurândă era scris:
„Uneori, când ești viu,
nimeni nu face nici măcar un pas ca să te ajute…
Dar când mori – străbat munții ca să te plângă.
Majoritatea lacrimilor de la înmormântare nu sunt din iubire.
Ci din vină.”