Bogaţii şi săracii

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-a

http://babylenutautilepentrusanatate.blogspot.com/

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele 1-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:

- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!

După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:

- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci 1-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!

Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)

„Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă." (Sfânta Scriptură )

Pilda Serii!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



În noaptea Sfântă a Crăciunului din anul 1951, când cerurile cântă slava lui Dumnezeu și pământul primește vestea păcii, Valeriu Gafencu trăia în temnița de la Târgu-Ocna un moment de har pe care nu-l va uita nimeni dintre cei ce i-au fost aproape.
Era slăbit, dar sufletul îi era luminat. Compusese un colind al deținuților și, în timp ce arhimandritul Gherasim Iscu își dădea obștescul sfârșit în patul alăturat, Valeriu rămânea treaz, priveghind în tăcerea aceea apăsătoare. Ioan, prietenul și camaradul lui, îl urmărea din când în când în vreme ce îngrijea muribunzii: îl vedea cum stă cu pleoapele lăsate, cu fața senină, retras într-o adâncă și neobișnuită concentrare.
La un moment dat, Ioan a simțit că Valeriu îl cheamă. S-a apropiat, copleșit de o presimțire. Valeriu și-a făcut semnul crucii, i-a luat mâna și, cu glas cald, i-a spus:
„Ioane, tu îmi ești cel mai bun prieten… dar nu ca prieten vin la tine acum, ci ca să-ți cer sfat, să mă supun ție. Vrei să mă asculți?”
Cu smerenie, Ioan a dat din cap. Atunci Valeriu, cu privirea coborâtă, a început să-i istorisească:
„În noaptea asta am privegheat. Așteptam să vină colinda mea… să fie frumoasă, curată, coborâtă din cer. Eram treaz și senin, când deodată, am ridicat ochii… și atunci am văzut-o pe Maica Domnului. Stătea în picioare, la capul patului, îmbrăcată în alb. Era vie, era reală. Nu purta Pruncul, dar prezența ei era atât de puternică, atât de luminoasă, încât am uitat totul. Și atunci mi-a vorbit.”
Și Valeriu a rostit cuvintele pe care le auzise din gura Preasfintei Fecioare:
„Eu sunt dragostea ta. Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu. El a sfințit locul acesta pentru cele ce vor veni. Puterile întunericului vor crește și vor înspăimânta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu așteaptă pe oameni să se întoarcă la credință. Astăzi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar dacă vi se va părea că nu mai e credință pe pământ, să știți că izbăvirea tot va veni, dar ca prin foc și pârjol. Lumea încă are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!”
„Apoi – spunea Valeriu – Maica Domnului a dispărut. Și am rămas copleșit, fericit…
Valeriu vorbea curat, limpede, fără urmă de mândrie. Ioan simțea cum cuvintele lui îi sfințesc inima, cum pacea care îl învăluia pe Valeriu îl cuprinde și pe el. De aceea i-a spus doar atât:
„Dumnezeu ne cercetează. Dacă noi vom muri, El va birui. Să ne rugăm!”
Și au făcut împreună o rugăciune scurtă.
În tăcerea camerei 4 pentru muribunzi, între trupuri slăbite și suflete pregătite de veșnicie, pentru o clipă temnița s-a făcut scară către cer.
Iar cuvintele Maicii Domnului – „Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” – rămân și astăzi pentru noi toți mângâiere, nădejde și chemare la statornicie.
Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă