Un om a murit.
L-a văzut pe Dumnezeu apropiindu-se, cu o valiză în mână…
- Fiul meu, e timpul să mergem…
Omul a întrebat:
- De ce aşa curând? Aveam atâtea planuri…
- Îmi pare rău, fiule… dar acum este momentul plecării tale.
- Ce ai în valiză?
- Ceea ce ţi-a aparţinut.
- Ce mi-a aparţinut? Vrei să spui, lucrurile mele, hainele, banii?
- Îmi pare rău, fiule, dar lucrurile materiale pe care le-ai avut nu ţi-au aparţinut niciodată. Aparţineau pământului.
- Atunci sunt amintirile mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar acestea nu mai vin acum cu tine. Nu ţi-au aparţinut niciodată. Aparţineau timpului.
- … Atunci talentele mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar nici acestea nu ţi-au aparţinut. Aparţineau circumstanţelor.
- Atunci prietenii mei, membrii familiei mele?
- Îmi pare rău, fiule, dar ei nu ţi-au aparţinut. Aparţineau drumului tău prin viaţă.
- Dar soţia şi copiii mei?
- Îmi pare rău fiule, ei nu-ţi aparţineau. Aparţineau inimii tale.
- Atunci trupul meu?
- Nici acesta nu ţi-a aparţinut vreodată. Aparţinea ţărânei.
- Atunci e sufletul meu?
- Îmi pare rău, fiule, dar nici sufletul nu ţi-a aparţinut. Sufletul tău îmi aparţinea Mie.
Atunci, omul smulse valiza din mâna lui Dumnezeu şi o deschise.
Era goală.
Cu o lacrimă de dezamăgire, omul îl întrebă pe Dumnezeu:
- Nu am avut niciodată nimic?
- Ba da, fiule… Fiecare din momentele pe care le-ai trăit au fost numai şi numai ale tale…"
Viaţa este doar un moment. Un moment care e numai al tău. Bucură-te în totalitate de el. Şi nimic din ceea ce crezi că-ţi aparţine să nu te oprească să faci asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.