Cândva un vânător ne-a relatat o întâmplare neobișnuită , despre o vânătoare de lupi.
-Am avut parte de o vânătoare cât se poate de reuşită, am găsit cu uşurinţă ascunzişul lupilor.
Lupoaica am împuşcat-o pe loc cu arma mea de vânătoare, iar câinele meu a omorât doi pui de-ai săi.
Pe când mă lăudam eu soţiei cu vânatul meu, s-a auzit din depărtare un urlet de lup neobişnuit.
În el simţeam durere şi dor.
În dimineaţa următoare, cu toate că m-am sculat destul de greu, un zgomot din curte m-a trezit şi am ieşit în grabă.
Un tablou groaznic s-a arătat înaintea ochilor mei: în faţa casei mele stătea un lup mare.
O imensitatea de fiară !
Câinele era în lanţ şi lanţul scurt.
Mă îndoiesc că ar fi ajutat cu ceva dacă era mai lung.
Lângă lup era fiica mea şi se juca cu coada lupului.
Nu o puteam ajuta cu nimic în acel moment, iar ea, fiind mică, nu înţelegea ce primejdie o pândeşte.
Mi-am încrucişat privirea cu a lupului. Am ştiut atunci că era capul familiei de lupi pe care o omorâsem cu o zi în urmă.
Zăpadă era mare și frigul era pe măsură .
Abia mi-am auzit glasul când am şoptit:
„Nu-mi atinge fiica, mai bine omoară-mă pe mine!”.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi, iar fiica m-a întrebat:
„Tati, ce ai păţit?”, a lăsat coada lupului şi a alergat înspre mine.
Am strâns-o în braţe, iar lupul a privit intens în ochii mei și plecat lăsându-ne în pace.
Nu mi-a făcut rău mie sau copilului meu, cu toate că eu i-am pricinuit durere şi suferinţă omorându-i întreaga familie.
El s-a răzbunat.
S-a răzbunat fără vărsare de sânge.
Mi-a arătat că e mai puternic decât oamenii.
Din acel moment nu am mai pus mâna pe armă și nu am mai vânat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.