"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!
Bunica îl privi pe nepot cu o privire aspră, plină de furie, și îi spuse, cu o voce rece și tăioasă:
— Pleacă. Ieși din casa asta. Nu vreau să te mai văd aici.
Bunicul, nedumerit și îndurerat, interveni:
— Ce faci? De ce te porți așa? Băiatul ăsta nu e doar nepotul tău... e ca un fiu pentru tine. L-ai crescut cu atâta dragoste.
Dar femeia rămase impasibilă, ca și cum nu l-ar fi auzit.
Vecinii, martori ai scenei, priveau uluiți.
Aceeași femeie care fusese cândva blândă și iubitoare, acum îl izgonea pe nepot fără nicio explicație.
Fără altă opțiune, băiatul plecă.
Pe drum, se întâlni cu cel mai bun prieten și îi povesti ce se întâmplase.
— Măcar... ți-a lăsat alocația lunară obișnuită? — întrebă prietenul.
— Nu... m-a dat afară cu mâinile goale, — răspunse băiatul, cu vocea frântă.
— Îmi pare rău... Aș vrea să te ajut, dar nu am cum — spuse prietenul, apoi plecă.
Ajunse apoi la casa unui alt prieten.
Când deschise ușa și îl văzu, acesta zâmbi:
— Ai venit să mă chemi la joacă?
Băiatul coborî privirea și, cu o voce tremurândă, murmură:
— Eu... nu mai am unde să stau. Pot să rămân la tine, te rog?
Zâmbetul celuilalt dispăru imediat.
— N-ai nimic să-mi oferi și totuși ceri ajutor? Pleacă. Cine n-are nimic... nu valorează nimic.
Rănit și plin de rușine, se îndreptă spre casa iubitei lui.
— Iubirea mea... bunica m-a dat afară. N-am decât hainele de pe mine. Te rog, ajută-mă... nu știu unde să mă duc.
Fata, emoționată de vorbele lui, îl rugă să aștepte afară cât vorbește cu părinții ei.
Când se întoarse, ochii îi erau plini de tristețe.
— Îmi pare rău... părinții mei nu vor să primească „un ratat” în casă.
Și acum, că nu mai ai nimic să-mi oferi... cred că e mai bine să ne despărțim.
Băiatul izbucni în plâns.
Toți cei pe care îi crezuse aproape l-au abandonat.
Singur, rătăci pe străzi fără țintă până se așeză, zdrobit, pe o bordură.
Șopti pentru sine:
— Deci e adevărat... Nu valorez nimic? Ce se va alege de mine?
În acel moment, când ajunsese în cel mai adânc punct al disperării, bunicul îl găsi.
— Iart-o, — îi spuse, referindu-se la bunică. — N-a vrut să te rănească.
— Și tu? — îl întrebă băiatul, cu ochii plini de reproș. — Tu de ce n-ai făcut nimic?
Bunicul, cu un ton calm, răspunse:
— Hai acasă... și o să înțelegi.
După o clipă de ezitare, băiatul urcă în mașină.
Când ajunse, bunica îi sări în brațe... dar el se trase înapoi.
Bunicul îi făcu semn să se așeze și apoi îi vorbi blând:
— Fiule... bunica ta nu te-ar fi alungat niciodată fără un motiv.
A ales să procedeze așa ca să-ți dea o lecție esențială.
Te vedea cum te rătăcești, cum oferi totul unor oameni care nu meritau: prieteni, o iubită... care te căutau doar pentru ce puteau obține de la tine.
Și astăzi, când chiar ai avut nevoie de ei, niciunul n-a fost acolo.
Ai oferit din iubire, dar când ai rămas fără nimic... te-au lăsat singur.
Prietenii tăi? Nici măcar un pahar cu apă nu ți-au dat, după ce te-au folosit atât.
Bunica a vrut să înțelegi un adevăr dur, dar esențial:
Pentru mulți oameni, valoarea ta e legată de ceea ce ai, nu de ceea ce ești.
Cu ochii în lacrimi, băiatul se întoarse spre bunica și șopti:
— Iartă-mă... astăzi m-ai învățat ceva ce n-am să uit niciodată.
Ea îl strânse tare în brațe și îi spuse:
— Te iubesc. Ești încă tânăr și vezi lumea cu ochi curați.
Dar a trebuit, în felul meu, să te învăț cum e cu adevărat viața.
Morala:
Când totul merge bine, mulți îți sunt alături.
Dar în clipele grele... doar cei adevărați rămân.
Lumea, de prea multe ori, te judecă după ce ai, nu după cine ești.
Învață să-i recunoști pe cei care te iubesc cu adevărat, de cei care doar se folosesc de tine.
Pentru că abia atunci când nu mai ai nimic... afli cine contează cu adevărat.
Și tu... știi cine te iubește pentru ceea ce ești, nu pentru ce ai?
Această poveste nu e scrisă doar ca să te emoționeze — ci ca să te trezească.
Pentru că, uneori, pierzând totul... începem să vedem cu adevărat.
Dacă această lecție ți-a atins inima, păstreaz-o.
Trimite-o cuiva care are nevoie să-și deschidă ochii.
Și dacă, măcar o dată, te-ai simțit fără valoare pentru că n-ai mai avut nimic...
scrie doar: „Înțeleg.”
Aici, împreună, învățăm să vedem... cu inima.
.jpg)
. Se zbăteau haotic în apa limpede, fiecare părând să lupte pentru viața ei.
