Într-un an, iarna părea că nu se mai sfârșește. Zăpezile se topeau pe alocuri, iar soarele își arăta fața timid, doar cât să amăgească. Dochia, nerăbdătoare, a vrut să creadă că primăvara a venit. Și-a pus pe umeri nouă cojoace groase și a pornit cu oile spre munte, hotărâtă să fie ea cea care întâmpină întâia iarba verde.
Pe drum, soarele a încălzit din ce în ce mai tare. Bătrâna, simțind căldura, a lepădat un cojoc. Apoi încă unul. Și încă unul. Cu fiecare zi, își arunca o haină, crezând că iarna a fost învinsă. Dar vremea din martie nu-i statornică. Când a ajuns sus, pe crestele Bucegilor, frigul s-a întors pe neașteptate. Vântul a început să muște, norii s-au strâns, iar gerul a prins putere.
Dochia, rămasă fără cojoace, a înțeles prea târziu că fusese păcălită de soarele înșelător. Se spune că, în mândria și încăpățânarea ei, nu a vrut să coboare. A rămas pe munte, cu oile strânse în jur, iar frigul a împietrit-o. Așa s-au născut stâncile numite astăzi „Babele”, chipuri de piatră care străjuiesc platoul Bucegilor, ca o amintire a grabei omului și a puterii naturii.
În alte locuri se povestește că Dochia era de fapt o mamă care și-a încercat nora, trimițând-o să spele lână neagră până o va face albă. Cu ajutorul Maicii Domnului, fata a reușit, iar Dochia, crezând că primăvara a sosit, a urcat muntele prea devreme.
Așa a rămas în credința populară: Baba Dochia, simbol al zilelor capricioase de început de martie. În fiecare an, între 1 și 9 martie, vremea schimbătoare amintește decojoacele lepădate și de lecția ei: să nu grăbești anotimpurile și să nu te lași amăgit de aparențe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.