ÎN PEȘTERA CU FOCU-N VATRĂ

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Eliana Popa

Trăia odată-ntr-o pădure, un pustnic tare cuvios,
Se nevoia în rugăciune și mult îl îndrăgea Hristos,
Și a primit un mare dar( dorit de orice muritor)
Adeseori să i se-arate, chiar îngerul său păzitor!
Stăteau de vorbă față-n față, ca doi prieteni minunați,
Un înger lângă un sihastru, cu dragostea de sus, legați!


Dar într-o zi, în care moșul porni să caute bureți,
Văzu în fața lui o ceată, cu câțiva vajnici călăreți.
Și după ei, legat în lanțuri, mergea un hoț ce-a tâlhărit,
Târât spre locul de pedeapsă, fiind la moarte osândit.
Îşi zise cuviosu-n barbă, oftând, aceste cuvințele:
,, - Aşa! Așa! Să-şi ia pedeapsa pentru purtările lui rele! "


Şi începând din ziua aceea, când pe tâlhar l-a judecat,
Prietenul său, cel din ceruri, defel nu s-a mai arătat!
Și s-a mâhnit, atunci, sihastrul, și s-a-ntrebat ce a greșit?
N-a mai băut nici strop de apă, trei zile nu s-a mai hrănit,
Plângea și se ruga fierbinte, nu-și amintea păcatul greu
Ce l-a gonit pe sfântul înger și L-a mâhnit pe Dumnezeu!


Văzându-i plânsul și durerea, a treia zi, la ceas de seară,
Când pleoapa zilei se închide și astrul spre apus coboară,
Prietenul său cel de taină, divinul înger păzitor,
A coborât, iar, în chilie și i-a grăit dojenitor:
,, - Așa te-ai bucurat, tu, frate, și-n mintea ta ai judecat
Pe-acel nefericit tâlhar, pe care ei l-au condamnat!
De ce te faci judecător? Te-au pus a-l judeca pe el?
Nu știi că toată judecata o are Dumnezeu din cer?
Însă nu plânge, doar m-ascultă, căci mila Domnului e mare,
Eu îți voi spune ce sa faci, de vrei să dobândești iertare.


Îți dau această rămurică! E vestejită și uscată,
Va trebui s-o porți cu tine, să nu o lepezi niciodată!
Și când vei merge la culcare, să-ți fie pernă, rămurica
Să părăsești acest pustiu, să nu-ți iei traista, nici sarica.
Să mergi în lume, printre oameni și să cerşeşti bătând la porți,
Să pribegești și zi şi noapte, să întâlnești tâlhari și hoți,
Iar cineva de te-o opri în a lor casă, peste noapte,
Te odihnești, apoi, în zori, să-ți vezi de drumu-ți mai departe!


Să pribegești de dimineață și până astrul o s-apună,
Zi după zi, cu plânsu-n geană, pân' ai să faci o faptă bună.
Așa a hotărât Acela, ce ne-a zidit și ne-a creat,
Fiindcă, tu, pe al tău frate, l-ai osândit și judecat.
Când vei vedea cum rămurica a înverzit și are floare
Să știi, iubitul meu prieten, c-atunci ai căpătat iertare!


Bătrânul auzind acestea primește ramura uscată,
Și se întoarce, iar, în lume, rătăcitor din poartă-n poartă.
Cerșea un colțișor de pâine și-un adăpost pe timp de noapte,
De multe ori, lipsit de ele, mergea cu Domnul, mai departe!
Și ostenit fiind, odată, intră să doarmă-ntr-o pădure,
Nădăjduind că-n luminişuri, o să găsească rugi cu mure!
Nu mai mâncase de trei zile și parcă nu avea putere
Era slăbit de-atâta umblet...și trist, de marea lui cădere!


,, O, Doamne, trupu-mi e povară și sufletul a obosit,
Și firul din suveica vieții, s-a subțiat și s-a slăbit!
Ce faptă bună mai pot face, eu putregaiul, încă viu...
Mai ai răbdare cu moșneagul? Sau poate, Doamne, e târziu? "
Așa a cugetat bătrânul, când iată, chiar în fața sa
O peșteră, cu boltă-naltă, și cu un foc care ardea,
În fața vetrei sta de veghe, privind afară, o bătrână...
Păși sfios, spre ea, sihastrul:,, - Măicuță dragă, sara bună!
Te rog, îndură-te de mine, că-s ostenit...și mă dor toate!
Şi lasă-mă să dorm aici! În zori pleca-voi mai departe."


Cu milă îl privi bătrână, făcându-și nodul la năframă:
,, - Nu pot să te primesc, părinte, chiar dacă vreau, fiindcă mi-e teamă..
În frica Domnului, îți spun, că am trei fii, tâlhari și hoți
De-aceea se feresc de oameni și locuim aici, cu toți!
De te-oi primi, chiar și o noapte, cum ar fi drept și creștinește,
S-ar supăra sau și mai rău... te-or omorî, Doamne ferește! "
,, - Bătrâno, eu sunt om de treabă, nu sunt slujbaș al stăpânirii!
Te rog să nu te îndoiești! Te rog în numele iubirii!
Flăcăii tăi, chiar de sunt aprigi, azi nu te vor lua la rost
C-ai miluit un călător, flămând și fără adăpost!"


Bătrâna l-a poftit să intre, căci parcă-i risipise frica,
El s-a culcat într-un ungher, având drept pernă rămurica!
Mirată fiind, de-așa pribeag, și neștiind cum să-nțeleagă
De ce bătrânul musafir, drept căpătâi și-a pus o creangă,
L-a întrebat de unde vine și unde merge călător,
Iar el i-a povestit, cu lacrimi, greșeala lui de-a fir-a-păr!
Și când a auzit bătrâna, cum pentru-o faptă așa mică,
E nevoit să rătăcească... vaai... s-a cutremurat de frică!


Dacă acest bătrân, beteag, e nevoit să rătăcească
Până va face-o faptă bună și creanga o să-nmugurească,
Apoi feciorii ei tâlhari, amar, amar ce vor primi:
,, - Of, Doamne, Iisuse Hristoase, pe ei, cum îi vei osândi?
Dacă acest sihastru blând, doar pentr-un gând e pedepsit,
Flăcăii mei ce vor răspunde, că au furat și tâlhărit? "
Nici bine nu-și termină gândul și iată, fiii au venit
Și mânioși se-ntorc spre ea, văzând străinul adormit:
,, - Ce ai făcut? Și cine-i omul? De câte ori ți-am spus noi, mamă,
Să nu primești niciun străin!" grăiră cei trei hoți cu teamă.


,, - N-aș fi putut să nu-l primesc, fiindcă și el e pedepsit,
Pe Dumnezeu l-a supărat, pentru un gând nesocotit
Și pribegește zi de zi, prin arsiță, prin vânt și ploi
Nu are loc de înnoptat, de milă l-am primit la noi! "
Priviră cu mirare toți, spre cuviosul adormit
Ne-nțelegând, privindu-i chipul, ce faptă rea a săvârșit.
Dar unul dintre cei trei frați, răutăcios fiind din fire,
Strigă la el, stricându-i somnul:,, - Hei, moșule! Măi, musafire!
Ia să ne spui povestea ta! Ce ai făcut? Și cine ești?
Cum ai ajuns în grota noastră? Ridică-te să ne vorbești! "


S-a ridicat, atunci, bătrânul și a-nceput a-și spune viața
Cu glasul blând, cu lacrimi grele, aproape până dimineața!
Și-n tot acest răstimp în care și-a spus întreaga lui poveste,
Cei trei tâlhari simțeau în suflet, căința cum îi năpădește
Au început atunci a plânge, știind ce mult au stat în rău,
Și uite cum, în acea noapte, toți s-au întors la Dumnezeu!
Toți se rugau, și fii și mamă, cu lacrimi multe și căință
Făcând din peștera cea rece, chilia lor de pocăință!


Spre dimineață au adormit și ei, alături cu sihastrul
Și s-au trezit în miezul zilei, când lumina puternic astrul,
Au vrut să-l scoale pe bătrân, dar ființa lui era-mpietrită
Iar ramura, sub capul său, era frumos înmugurită!
Trecuse-n viața de apoi, acolo, unde mergem toți,
Având alături sfântul înger, o bătrânică și trei hoți!


În peștera cu focu-n vatră, în mâini cu șirul de metanii,
Trei cuvioși, la ceas de seară, cântau tropare și litanii.

Avva Agaton și adevărata smerenie .

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Se povestește că, într-o zi, câțiva frați au venit la Avva Agaton, un bătrân cunoscut pentru înțelepciunea și smerenia sa. Voind să-l încerce și să vadă dacă se mânie, i-au spus:
- Tu ești Agaton? Am auzit că ești un om păcătos și mândru!
Bătrânul le-a răspuns liniștit:
- Da, așa este.
Atunci ei au continuat:
- Tu ești Agaton, cel care bârfește și vorbește de rău pe alții?
- Eu sunt, a răspuns bătrânul.
Apoi l-au întrebat:
- Dar tu ești Agaton ereticul?
De data aceasta, bătrânul a răspuns hotărât:
- Nu, nu sunt eretic!
Frații, mirați, l-au întrebat:
- Părinte, de ce ai primit toate ocările noastre, dar pe aceasta din urmă n-ai primit-o?
Iar bătrânul le-a explicat:
- Cele dintâi le primesc spre smerirea sufletului meu. Dar a fi eretic înseamnă a te despărți de Dumnezeu, iar eu nu voiesc să mă despart de El.
Auzind acestea, frații s-au minunat de înțelepciunea lui și au plecat cu mult folos sufletesc.


 Învățătura pildei


Omul smerit nu simte nevoia să-și apere mereu imaginea în fața oamenilor, dar își păzește legătura cu Dumnezeu.
Avva Agaton ne arată că smerenia nu înseamnă slăbiciune, ci libertatea de a nu fi stăpânit de mândrie.
Când cineva ne jignește, primul nostru impuls este să ne apărăm și să demonstrăm că suntem mai buni decât crede el.
Dar omul smerit se întreabă mai întâi: „Oare nu am și eu ceva de îndreptat în sufletul meu?”


Nu orice om care tace când este jignit este slab. Uneori, cel care tace a biruit deja cea mai grea luptă: lupta cu propria mândrie.

COPILUL MIC

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

---------------------
Un Preot iscusit în predici , care făcea ca toată lumea să dea lacrimi ascultîndu-l , a făcut o comparație :- -Trupul omului se aseamănă cu o casă fără căldură şi fără lumină ! Să avem lumină în minte şi căldură în inimă aşa precum avem nevoie de lumină şi de căldură în casă !

Un copil înțelept, fiind şi el printre cei maturi ascultînd cu mare atenție şi stînd pînă la urmă, după ce lumea a plecat - se apropie de Preot şi-l întreabă : - Părinte pot să vă dau o intrebare !? - Da fiule , desigur ! Parintele se aşeză in pirostrii ca să fie de o potrivă cu micuțul ! Spune copile ! - Cu smerenia unui copil şi cu curiozitate mare în suflet , copilul întrebară : - Părinte, din predica de astăzi, vreau să întreb : - Are oare nevoie creştinul din Africa - căldură în casă !?

Părintele căutînd vre-un răspuns prin comoara lui de predici , şi-a amintit de Piatra care stă în unghiul casei , care este Însuşi Hristos Dumnezeu ! Fără această Piatră se dărîmă casa ! Fără această Piatră - se dărîmă toată predica ! Îi năvăli-ră lacrimi în ochi cugetînd asupra acestor lucruri divine !

A trecut o clipă , sau o veşnicie , cine ştie - căci copilul nu mai era în față ! Acel copil cum a venit, aşa a şi plecat ! - Cine este oare el !?

 
- Unul Domnul ştie !!!
---------‐--------------------
Ion Ungureanu - Păcătosul

MÂNDRIA ŞI NEASCULTAREA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!


---------------------------------------------
Comoara Înţelepciunii e doar la Dumnezeu ! El este Cel care dă fiecăruia din această comoară cît doreşte şi cui doreşte ! Cuvântul înţelepciune înseamnă a înţelege , a cunoaşte ! Un Arhanghel al Luminii , pe nume Lucifer a tins spre Dumnezeu ca să- L cunoască , L-a cunoscut şi a căzut în mare mîndrie ! Mîndria l-a făcut să folosească această înţelepciune spre împotrivire şi s-a împotrivit Celui care i-a dat înţelepciunea ! A folosit-o spre propria mărire şi slava sa deşartă ! Plus la toate a mai răzvrătit o legiune întreagă de îngeri !

Dumnezeu însă Este Cel Care stă împotriva celor mândri ! El este Dragoste iar în Dragoste mîndrie nu există !

A fost izgonit acel arhanghel împreună cu îngerii săi ! Fiind odată un fiu al Luminii , o stea de dimineaţă , a căzut din acea Lumină şi a fost aruncat în întuneric ! Mîndria şi slava cea deşartă l-a orbit pe el şi pe supuşii săi !

Atunci a început cu furie să urască toată lucrarea şi creaţia lui Dummezeu ! Mîndria seamănă în jurul său doar ură ! Se apropie apoi de om, care este cununa creaţiei lui Dumnezeu - făcut după chip şi asemănare - şi îi spune atunci şi omului :- gustă , vezi , cunoaşte şi vei fi şi tu ca Dumnezeu ! Vei înţelege ce este bine şi ce este rău ! A gustat şi omul din pomul înţelepciunii încălcînd astfel porunca ascultării ! Din pricina neascultării, a fost alungat şi el de la Faţa Tatălui şi a fost dat pe mîna satanei , a fost dat pe mîna celui de care a ascultat !

Păcatul îngeresc a fost - mîndria ! Păcatul omenesc - neascultarea ! Aceste două păcate s-au sălăşluit în om , şi-au făcut cuibar în el - unde au dat naştere tuturor păcatelor !
Îngerul decăzut şi omul , au căpătat înţelepciune , îngerul prin voia lui Dumnezeu , omul prin neascultare , însă înţelepciunea lor este lipsită de Lumina şi de Dragoste ! Avînd înţelepciunea şi aceste virtuţi - devii un rod în Pomul Vieţii !

Mîndria şi neascultarea au avut aici doar de pierdut !

Acel "fiu al luminii" de pe timpuri , astăzi îi spunem- satana, diavolul ! El umblă deja în întuneric căci a devenit un fiu al întunericului şi împărat al acestei lumi ! El urlă şi caută pe cine să înghită !
A căzut şi omul în acest întuneric din pricina păcatului şi îl urăşte pe diavolul de care a fost înşelat ! La fel şi diavolul îl urăşte pe om şi nu numai pe om ci urăşte toată creaţia lui Dumnezeu ! Mîndria l-a făcut să urască ! Dar un paradox mare vedem ! Omul şi astăzi ascultă de el !
Îl urăşte - dar îl ascultă şi face voia lui !

Îl iubeşte pe Dumnezeu , dar ascultă de diavol !

Dumnezeu pe om l-a alungat de la Faţa Sa, pentru neascultare, dar nu L-a urît !

EL pe om îl iubeşte dar pe diavolul - Nu ! Omul are totuşi cale de întoarcere către Tatăl ! Dragostea - este legătura desăvîrşirii şi calea cea de întoarcere ! Dumnezeu este Lumina fiecărui om venit pe lume ! În om lumină este, iar în diavol nu este lumină ! Sufletul în om şi este acea lumină ! Diavolul care este lipsit de lumină luptă cu mare rîvnă după aceste luminiţe - după aceste suflete omeneşti ! Caută să le înghită pe toate ! Dînsul într-aşa mod "se luminează" puţin , aducîndu-şi aminte de slava pe care a avut-o odată aflîndu-se în Lumină ! Înghite şi tot înghite mii de suflete lipsite de dragoste !
Înghite pe toţi cei care fac voia lui şi nu voia Tatălui !
Înghite fără milă !
-----------------------------------
Ion Ungureanu - Păcătosul

Graba diavolească

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Târziu în noapte, într-o chilie pustie, se ruga un tânăr călugăr. Era foarte obosit, istovit de munca grea din timpul zilei, și acum rostea grăbit cuvintele rugăciunii, dorind să termine cât mai repede lunga pravilă. De câteva ori se încurcă, se opri, apoi continuă tot la fel de repede. Nu văzu însă cum, sub fereastră, se ridicase o siluetă. Oaspetele nepoftit era uriaș și stătea aplecat, ascultând fiecare cuvânt, cu un zâmbet satisfăcut pe fața sa.

Când îl auzi pe călugăr greșind cuvintele rugăciunii, își lovi cu umărul ușa și intră înăuntru.
Călugărul rămase fără glas. În fața lui, urât mirositor și diform, stătea… diavolul.
— Ei, ce zici? Ai bolborosit destul? – râse batjocoritor oaspetele.
Tânărul ridică mâinile, se retrase într-un colț și căzu, lipindu-se de perete.
— Ieși, ieși! Pleacă, pleacă! – șoptea el. Mâna îi urcă, iar metaniile îi atârnau fără vlagă.
Diavolul rânji, aruncă o privire batjocoritoare spre metanii și se apropie mai mult:
— Nu, nu plec. Acum ești al meu!
Călugărul dădu din cap în negație.
— Nu! Nu sunt al tău! – repetau înspăimântate buzele lui.
— Cum să nu fii al meu? Ești un flecar! Totul pe grabă, pe fugă, doar să scapi mai repede! Ridică-te, hai să mergem!
Fața tânărului se acoperi de sudoare. Încerca să se stăpânească, dar se sufoca din cauza mirosului respingător pe care îl răspândea diavolul, dorind să întoarcă privirea.
— De ce-ți întorci nasul? – răcni brusc diavolul. – Te-am auzit cum te rogi! – și începu să imite repezit cuvintele călugărului, batjocorindu-l.
Tânărul se înroși de rușine.
— Te recunoști, nu-i așa? – râdea demonul.

Da, călugărul se recunoștea: graba sa, greșelile sale.

Dar, totuși, el era cineva care Îl iubea și Îl respecta pe Dumnezeu, așa că ridică privirea și, simțind un curaj neașteptat, spuse hotărât:
— Nu sunt al tău! Eu sunt creștin!
— Ha-ha-ha! – izbucni în râs diavolul. – Creștin! Sunt mulți ca tine care rătăcesc pe pământ!
Făcu o mișcare, iar peretele chiliei se deschise ca prin minune, iar călugărul văzu toată lumea. Mii de oameni se grăbeau, alergau unii înaintea altora, încurcându-se în propria grabă.
Tensionați, cu fețele obosite, păreau niște jucării mecanice.
— Uite-i, – rânji diavolul batjocoritor, – păpușile omenești. Totul pe grabă, în dorul lelii… Crezi că au timp să reflecteze? Să facă ceva profund și serios?

Călugărul clătină trist din cap: cum să fie timp?
Diavolul continuă:

— Așa trăiește toată lumea: fugind, fugind. Pe grabă mănâncă, pe grabă vorbesc cu prietenii. Știi cum se numește asta? Graba diavolească. Iar diavolească înseamnă că e a mea!
Și cu aceste cuvinte, își întinse mâna, autoritar și amenințător:
— Ridică-te!
Omul tremura. Înțelesese că, dacă nu va face nimic în acea clipă, va cădea pentru totdeauna sub puterea chinuitoare a acelor gheare nemiloase. Dar cum să se salveze, dacă până și rugăciunea, singurul mijloc de ajutor, fusese lipsită de putere în gura lui?
Și, deodată… liniștit, clar și ferm, rosti:

— Tatăl nostru!

Cuvintele sunau limpede, iar demonul se încruntă.
— Sfințească-se Numele Tău! Vie Împărăția Ta! – rostea fiecare cuvânt cu greutate, rar, profund, iar rugăciunea, pe care o spusese de mii de ori fără să se gândească, căpătase brusc o putere nouă.
— Facă-se voia Ta…

Oaspetele începu să se simtă rău, își mișcă neliniștit nasul, neputincios. Iar când călugărul termină rugăciunea și spuse clar și hotărât „Amin!”, diavolul tresări – și dispăru.
Chilia deveni tăcută. Înecat în lacrimi, tânărul se târî spre altar și apucă icoana Maicii Domnului.
— Iartă-mă, iartă-mă! – șopteau buzele lui.

Plânse mult, cerând iertare, apoi deschise pravilă și începu să citească, încet, liniștit și clar.
…Diavolul rătăcea prin pădure, aruncând priviri furioase spre chilia călugărului. Mai înainte întunecată, acum strălucea ca un foc. Era căldura rugăciunii, iar acel foc arzător îl chinuia de la distanță. Furios, scrâșnea din dinți, dar nu mai putea să se apropie.

p. s.
Vă regăsiți în această întâmplare ?
Nu cumva suntem asemănători acelui călugăr ?

Bogaţii şi săracii

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele 1-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:

- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!

După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:

- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci 1-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!

Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!
"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)

„Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă." (Sfânta Scriptură )

DOAMNE, TE ÎNTREB!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                   


de Eliana Popa

Doamne-mi plec genunchiul, ruga mea-Ți grăiesc,
Să ridici din moarte, neamul românesc!
Fiindcă-și doarme somnul, parcă prins de-o vrajă,
Legănat de bezna ce l-a prins în mreajă.

În ce primăvară, Doamne, ne-om trezi,
Și-n ce dimineață se va face zi?
Câte jertfe, Doamne, trebuie a duce,
Neamul meu, de veacuri, răstignit pe Cruce?

Doamne, Te-ai ascuns într-un infinit?
Supărat ești, Doamne, că Te-am răstignit!
Iartă-ne și lasă Mila Ta să vie
Să dezlegi blestemul de pe-a noastră glie.

Rupe, Doamne, vraja, dă-ne iar putere
Să plătim tributul care ni-l vei cere.
Să urcăm Golgote spre crucificare,
Îmbrăcați în haina cea de sărbătoare.

Mame-nlăcrimate lângă noi să urce,
Să își plângă fiii la picior de cruce.
Lacrimile lor să ne fie nouă
Giulgiu străveziu ca țesut din rouă.

Doamne, eu, nimicul Te-ntreb cu durere,
Neamul meu, urca-va către Înviere?
Ne mai vindeci, Doamne, aripile frânte,
Să urcăm spre Tine, zările abrupte?

ÎN SUFLETUL CURAT

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru

În sufletul curat e pace
Și e atâta de frumos,
Că Domnului Hristos Îi place
Să stea în el la loc umbros.

Și Duhul Sfânt Se odihnește
Când vine-n sufletul curat,
Iar Tatăl nostru îl iubește
Ca pe copilul preferat.

În sufletul curat încape
Iubirea unei națiuni,
De va voi să se adape
Cu cât mai multe rugăciuni,

Căci dacă Domnul nostru spune
Că „bun” e numai Dumnezeu,
Iar El pătrunde-n rugăciune
În casa sufletului meu,

Înseamnă că de fapt Iubirea
În mine tainic a intrat,
Căci mi-a găsit curată firea
Atunci când am îngenuncheat.

În sufletul curat e soare
Și zâmbet mult și bucurii,
Ca într-o zi de sărbătoare
În timpul Sfintei Liturghii,

Când raza soarelui voioasă,
Prin geamul Sfântului Altar
Coboară lin pe Sfânta Masă,
Precum dumnezeiescul Har.

În sufletul curat e bine,
La fel de bine ca în Rai!
O, Doamne, sufletul din mine
E plin de murdărie, vai..

Te rog să picuri har din ceruri
Și ca zăpada să-l albești,
Apoi venind la ceas de seară,
În el să Te sălășluiești.
Amin
(11 septembrie 2026)

"POVESTEA “IDIOTULUI”

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                

Cica, intr-un bar dintr-un sat, zilnic, un grup de oameni se distrau pe seama unui sarman pe care il poreclisera "idiotul satului".

 
Era un biet nefeticit, care traia din ce primea cand facea mici servicii si din ce i se oferea de pomana.
In fiecare zi, grupul satenilor din bar intindeau pe o masa diferite bancnote: de 20, de 50, de 100, de 500 si de 1000 de pesos si il chemau sa isi aleaga una.

Intotdeauna el o alegea pe cea albastra, de 20 de pesos - era culoarea lui favorita, zicea.
Si acela era motiv de batjocura si ras in hohote, pentru toti cei prezenti.

Intr-o zi, un domn care urmarea cum se distrau oamenii aceia pe seama bietului inocent, il cheama deoparte si il intreaba cum de inca nu si-a dat seama ca bancnota pe care o alege de fiecare data are cea mai mica valoare.

 
Iar acesta ii raspunde:

 
“- Stiu, sigur ca stiu, nu sunt atat de idiot.

 
Stiu ca bancnota pe care o aleg valoreaza doar 20 de pesos, dar in ziua in care aleg alta bancnota jocul se termina si nu voi mai putea castiga 20 de pesos zilnic, de la aceștia.”
Povestioara aceasta se poate incheia aici, ca o simpla gluma, dar ar fi cazul sa tragem niste invataminte:

 
Primul: Cine pare idiot, nu este intotdeauna.
Al doilea: Cine erau adevaratii idioti din poveste?
Al treilea: O ambitie disproportionata, poate ajunge sa iti taie sursa de venit.
Al patrulea - si cel mai interesant:

 
Putem sa fim bine, chiar si atunci cand altii nu au o parere buna despre noi.
De aceea, nu ceea ce gandesc altii despre noi conteaza, ci doar ce gandim noi despre noi.

 
MORALA:

In fata idiotilor care se cred inteligenti, orice persoana inteligenta poate parea idioata.

Era un frate începător

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



> „Era un frate începător care voia să se lepede de lume și a zis bătrânului: «Vreau să devin monah.» I-a răspuns bătrânul: «Nu poți.» Fratele a zis: «Pot!» Bătrânul i-a zis: «Dacă vrei, du-te și leapădă-te [de lume], apoi vino și șezi în chilia ta.»

S-a dus și a dat tot ce avea, dar a păstrat pentru sine o sută de monede și a venit la bătrânul. Acesta i-a zis: «Du-te de șezi în chilia ta.» Și s-a dus, dar în timp ce ședea acolo, gândurile îi ziceau: «Ușa e veche, trebuie înlocuită.»

A venit la bătrân și i-a zis: «Gândurile îmi zic că ușa e veche și trebuie înlocuită.» Bătrânul i-a zis: «Nu te-ai lepădat de lume, du-te și leapădă-te și apoi șezi aici.» S-a dus și a mai dat nouăzeci de monede, dar a păstrat zece. Apoi a zis bătrânului: «Iată, m-am lepădat.»

Bătrânul i-a zis: «Du-te de șezi în chilia ta.» S-a dus, dar iarăși gândurile îi ziceau: «Acoperișul e vechi, trebuie înnoit.» A venit iarăși la bătrân și i-a spus, iar bătrânul i-a zis: «Du-te și leapădă-te.» S-a dus, a dat și cele zece monede rămase și a zis: «Iată, m-am lepădat.»

Dar iarăși, șezând în chilie, gândurile îi ziceau: «Totul aici e vechi, și vine leul să mă mănânce.» I-a spus bătrânului și acesta i-a răspuns: «Eu aștept să vină toate acestea asupra mea și leul să vină și să mă mănânce, ca să aflu odihnă. Du-te, șezi în chilia ta și roagă-te lui Dumnezeu.»”

Lepădarea de lume și ascultarea: calea către adevărata libertate a inimii
Într-o vreme în care autonomia personală este ridicată la rang de virtute supremă, iar ascultarea e percepută ca o slăbiciune, pilda fratelui care încearcă să devină monah, dar nu reușește până nu se leapădă cu totul de sine, ne zdruncină valorile moderne și ne cheamă la o regândire radicală a libertății.
Fratele acela nu era un om rău. Era sincer, voia să-L urmeze pe Hristos. Dar sinceritatea nu este suficientă atunci când sufletul e încă legat, fie și cu o sută, fie cu doar zece monede de aur. Lepădarea nu e doar despre bani, ci despre ceea ce nu vrem să pierdem nici în gând, acel rest al voii proprii pe care îl ținem strâns, spunând: „Doamne, toate Ți le dau… dar lasă-mi măcar atâta.”

Pilda ne spune că, oricât ar fi dat din averea sa, fratele nu reușea să aibă pace, pentru că lepădarea lui nu era desăvârșită. Ba ușa era veche, ba acoperișul nu era cum trebuie, ba îl apuca teama că vine leul. Așa lucrează gândurile: când nu te smerești până la capăt, când nu te încredințezi bătrânului, duhovnicului, lui Dumnezeu – mintea te va purta de la o nevoie la alta, de la o grijă la o frică, de la o dorință la o plângere.

Fratele nu înțelegea, ca și omul de astăzi, că lupta nu este cu lucrurile, ci cu gândul. Că sărăcia adevărată nu constă în a nu avea nimic, ci în a nu mai cere nimic pentru tine. Că biruința asupra lumii vine doar prin ascultarea smerită, nu prin voia proprie ascunsă sub haine duhovnicești.
Bătrânul, în înțelepciunea sa, nu l-a certat, ci l-a lăsat să învețe prin experiență. Nu i-a zis direct: „Ești mincinos, te înșeli.” Ci l-a lăsat să guste neliniștea propriilor gânduri până ce, epuizat, a înțeles. Bătrânul era ancorat în altă realitate: în locul unde Hristos a fost răstignit, acolo era și mintea lui. „Eu aștept să vină leul să mă mănânce, ca să aflu odihnă,” zicea. Ce contrast între temerile fratelui și pacea bătrânului! Între omul care se teme de viață și omul care se teme doar să nu se despartă de Dumnezeu.
Omul modern nu mai știe să asculte. Vrea rezultate rapide, viață confortabilă, spiritualitate personalizată. 

Dar sufletul nu se vindecă așa. Sufletul se curățește prin tăierea voii, prin supunerea față de duhovnicul trimis de Dumnezeu, prin răbdarea gândurilor și a neputințelor, nu prin fuga de ele.
Această pildă este un îndreptar pentru noi toți, monahi sau mireni. Ne spune: dacă vrei să ai pace, nu te împotrivi mustrării. Dacă vrei lumină, nu o căuta în plăceri, ci în lepădare. Dacă vrei libertate, nu fugi de ascultare – intră prin ea în împărăția lăuntrică, acolo unde leii nu mai mușcă și ușile vechi se deschid spre veșnicie.

Apropie-te Doamne

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Apropie-te Doamne ,de sufletul meu iar ,
Atunci simt nemurirea ,mă umplu de-al tău har !
Pornesc din ochi izvoare de ape și iubire ,
Atunci sufletu-mi plânge, se schimbă întreaga fire .

Apropie-te Doamne ,de sufletul meu trist ,
Cînd simt că nu mai pot ,că nu pot să rezist.
Cînd apele sunt tulburi ,iar vîntul e năprasnic,
Cînd totul mi se pare tulburător și groaznic .

Apropie-te Doamne și-atunci cînd îmi e bine ,
Chiar dacă adeseori ,mă îndepărtez ,de tine .
Atunci cînd vrejul lumii îmi înlânțuie trăirea,
Și uit să -ți slăvesc jertfa ,să-mi caut nemurirea .

Apropie-te Doamne ,și nu pleca nicicând ,
Ramâi în al meu suflet și nu-mi ieși din gând .
Cu tine -mi este bine ,ești pacea mea ,ești totul ,
Cu tine simt că-n mine e-ascuns de-un veac chivotul !

Simt lucrurile sfinte ,deasupra-mi, coborând ,
Cănd te păstrez în suflet ,când te învelesc cu-'n gînd .
Căci pentru mine totul e-atat de diferit ,
De cînd te am Hristoase mi-e sufletul împlinit !

Autor
Ciabrun Marusia

 
Vă îmbrățișez cu drag, pe fiecare în parte și vă iubesc. Dumnezeu să ne poarte de grijă . Hristos în inimile noastre.

NEBUNI ȘI ORBI!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                   

de Preot Sorin Croitoru

Nebuni și orbi ce azi vă credeți,
Atotputernici creatori
Doar pentru că, iubind știința,
Ați devenit cercetători,

Nebuni și orbi, bacterii sterpe, Cu aere de dumnezei,
Crezându-vä precum Satana, Egali cu Dumnezeu în Trei,
Nebuni și orbi ce puneți laba, În micul lanț de ADENEu,
Adică în proiectul vieții,
Lăsat de Bunul Dumnezeu,

Nebuni și orbi fără rușine, Ce-n loc să vindecați bolnavi,
Voi căutați fără odihnă,

Metode ca să-i faceți sclavi,
Nebuni și orbi vânduți Satanei, În schimbul unui pact obscen,

L-ați împărțit pe om în rase, De animale fără gen,
Vă credeți voi atotputernici, Și totuși eu acum vă zic:

Cu toată îngâmfarea voastră, Voi nu puteți crea nimic!
Nici o “banală” picătură, Din apa ce-o primim din nori,
Nu ați putut crea vreodată, Voi, domnilor “cercetători”!
Voi, care-ați “cucerit” natura, De ce nu faceți, à propòs,,

Un amărât pahar cu apă? Sunt trei atomi: doi Hași și-un O!
Voi nu aduceți la ființă, Nici ce e mort nu înviați.
Atâta știți voi, să distrugeți, Fiind de diavol învățați.
Știința voastră cercetează, Doar ceea ce-i deja creat,

Dar faceți VOI ceva al vostru, De sunteți tari cu-adevărat!
Știința voastră își propune, Să îi convingă pe neghiobi,
Că unii sunt stăpâni GENETIC, Iar alții s-au născut ca robi.
Din fericire noi, creștinii, Prin înfiere și prin Har

Suntem părtași Divinității, Cu noi nu ține, așadar!
“Nebuni și orbi!” striga Mesia, Nebuni și orbi, vă strig și eu:
Curând veți regreta amarnic, Că vă jucați de-a dumnezeu.
Când Se va mânia Stăpânul, Și cerul va cutremura,

Veți auzi cuvinte grele, Și-n fața Lui veți tremura.
Căci doi talanți v-a dat El vouă, Și-o să vă ceară încă doi,
Căci El v-a dăruit știința, Ca să ne ajutați pe noi,
Dar dacă voi ați prefăcut-o, Într-un demonic instrument,

Cumplitul ceas al Judecății, Va fi îngrozitor moment:
Veți merge-n iezerul de flăcări, În urma negrului Satan,
Văzând cum îngâmfarea voastră, De “dumnezei” a fost în van..

DINTR-O INIMĂ BOLNAVĂ

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru

Dintr-o inimă bolnavă
Și rănită de păcate
Eu te rog, Măicuță Sfântă,
Să-mi dai iarăși sănătate.

Dintr-o inimă răcită
De invidie și ură
Eu te rog, Măicuța noastră,
Dă-mi a dragostei căldură.

Dintr-o inimă legată
De țărână și greoaie
Te implor, Măicuță bună,
Fă-mi-o tu prin har vioaie.

Dintr-o inimă ce parcă
A uitat de cele sfinte
Eu te rog, Măicuța noastră,
Dă-mi aducere aminte.

Dintr-o inimă ce bate
Fără grija veșniciei
Eu te rog să-mi dai, Măicuță,
Darul mare al trezviei.

Mamă, inima aceasta
Este plină de păcate..
Ar dori să se întoarcă
La credință, dar nu poate.

Ar dori să fie iarăși
Sfântă, fără de prihană,
Cum era când de la diavol
Nu primise nici o rană,

Ar dori din nou să fie
Milostivă, blândă, pură,
Fără nici o răutate,
Fără nici un pic de ură,

Fără pofte necurate
Ce-o despart de mântuire
Și-o înstrăinează tainic
De a Domnului iubire.

Dar eu n-am acea putere,
N-am în mine-acea voință
Ca să pot ca restul vieții
Să-l trăiesc în pocăință.

Gândul nu-mi devine faptă,
Nici dorința acțiune
Până ce pe tine, Maică,
Nu te chem în rugăciune.

Dintr-o inimă bolnavă
Ce nevolnică se știe
Rugăciune umilită
Îți înalț, Fecioară, ție:

Să-mi trimiți, te rog, din ceruri
Har și binecuvântare,
Arătându-mi eu căința,
Iar tu dragostea cea mare.

CÂND SE LOGODI FECIOARA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru.

După o pruncie sfântă
Petrecută-n rugăciune,
Prunca deveni fecioară
Plină de înțelepciune.

Învățase să citească
Prin cămări cu uși secrete;
Mintea Ei cea sclipitoare
Era plină de versete.

Când pe culmile Scripturii
Nu putea să se ridice,
Îi ruga pe marii preoți
Textul sfânt să i-l explice

Și așa creștea-n vîrtute
Progresând în cunoștință,
Iar cunoașterea Scripturii
Izvora în ea credință

Și la rândul ei credința
Întărită-n rugăciune
Devenea putere sfântă
Pentru multe fapte bune.

Și era de fel Maria
O fecioară cumpătată.
Nici un preot de la Templu
N-o vedea râzând vreodată,

Însă zâmbetul pe față

Nu putea să și-l ascundă
Când, primind vreo întrebare,
Era musai să răspundă.

Zâmbetul era dovada
Păcii și a bucuriei
Care odihneau într-Însa
Datorită fecioriei,

Căci avea preafericita
Conștiința nepătată
Și-o iubea Divinitatea
Pentru inima-i curată.

“Era mândră-n toate cele”,
Nu cu sensul de-ngâmfare,
Ci avea o demnitate
Și-o noblețe în purtare,

Un respect de sine însăși,
Care o făceau exemplu
Pentru toate celelalte
Fete ce trăiau la Templu.

Ani frumoși trăi Maria,
Devenind desăvârșită;
Slujitorii tineri însă
O vedeau ca pe-o ispită,

Sau mai bine zis bătrânii
Deseori vedeau leviții
Urmărind-o cu privirea
Și făcând pe fâstâciții.

De aceea hotărâră,
Chiar de regretau în sine,
Să-i găsească un logodnic,
Căci așa era mai bine,

Să devină o soție,
Să-și întemeieze casă,
Să îi dăruiască Yahve
O familie frumoasă..

Dar decizia aceasta
Ce-au luat-o fără veste,
Nimeni nu știa că vine
De la Însuși Cel Ce Este:

Planul mântuirii noastre
Se țesea precum o haină,
Ca o pânză de păianjen
Noaptea într-un colț de taină..

Când îi spuseră Mariei,
Ochii i se umeziră
Și din inimă deodată
Lungi suspine îi ieșiră,

Se simți cumva pierdută,
Căci ceva în ea se frânse..
Spuse: “Bine” și se duse
În chilia ei și plânse.

Poate nu o înțelegem,
Poate logica ne spune
Că o viață printre preoți
Nu era o opțiune,

Poate noi vedem plecarea-i
Ca pe-o mare izbăvire,
Dar Fecioara fu cuprinsă
De o sinceră mâhnire

Fiindcă toată viața dânsei
Ce-o trăise înainte
Se desfășurase, iată,
Între zidurile sfinte.

Nu-și mai amintea părinții
Ce-o născuseră trupește,
Știa însă fiecare
Preot, care, când slujește,

Știa orice calitate
Și defect la fiecare,
Și-i erau mai dragi aceia
Cu evlavie mai mare.

De la mulți în timp primise
Câte-o mică mângâiere,
Câte-o vorbă cu blândețe
Ce i se păruse miere,

Fiindcă trebuie să spunem,
Fără tată, fără mamă,
Cea mai mare bucurie
E să fii băgat în seamă.

Pentru un copil “acasă”
Este locul unde crește,
Unde doarme-n pace noaptea
Și în pace se trezește.

Pentru orice om “acasă”
Este oaza de iubire
Unde își primește zilnic
Porția de fericire.

Cât a fost Maria mică
Viața ei a fost senină
În lăcașurile sfinte,
Sub protecție divină.

Pacea nu a părăsit-o,
Tot la fel și bucuria,
A crescut în armonie
Ca un prunc iubit Maria.

Și acum i-au spus deodată,
Fără preînștiințare,
Că va trebui să-și piardă
Locul ei între fecioare,

Să se ducă nu știu unde
Însoțind pe nu știu cine,
Un bărbat ales de dânșii,
Pare-se un om de bine,

Să se logodească, cică,
Și apoi să se mărite,
Ca să intre-n rândul lumii,
A femeilor cinstite

Care au un soț acasă
Și copii făcuți cu dânsul..
Da, Maria spuse: “Bine”
Și-ncepu în taină plânsul..

Mai demult, când întrebase
De mai are vreun părinte,
I-au răspuns că e menită
Unei vieți cu totul sfinte,

Că logodnic și părinte
I-ar fi fost chiar Yahve Sfântul..
O, de lacrima Fecioarei
Se înduioșa pământul..

Îngeri luminoși văzuse,
Un arhanghel o hrănise,
Deseori cu serafimii
În Altar se sfătuise

Și iubea această viață
Monahală, pustnicească,
Nicidecum nu își dorise
În alt mod să viețuiască,

Da, iubea și ea copiii,
Încă foarte mult, s-ar spune,
Dar iubea mai mult Maria
Lacrima la rugăciune.

Se simțea din altă lume,
Lumea sfântă a luminii,
Unde-și scutură mireasma
Lăcrămioarele și crinii,

Unde câmpul verde este
Presărat cu praf de stele,
Unde fiecare codru
Este plin de păsărele,

Unde fiece petală
E făcută din mătase,
Unde poamele-s din aur
Și din pietre prețioase,

Unde cetele de îngeri
Nu se mai opresc din slave,
Unde nu există trupuri
Ostenite sau bolnave..

Da, Maria viețuise
Pe pământ și pământește,
Dar cu mintea ei trăise
Întru totul netrupește,

Bucurându-se de pacea
Obținută prin credință,
Ridicându-se la ceruri
Prin nespusa-i umilință..

Nu mai plânge-n van, Fecioară,
Nu mai fi așa mâhnită,
Nimeni nu te dă afară
Din chilia ta iubită,

Nu te necăji, Marie,
Pentru drumul tău de mâine,
Că a fost Ierusalimul
Un cuptor, iar tu o pâine,

Și Atoatevăzătorul
Știe că ești bine coaptă,
De aceea vrea să-Și pună
Planul minunat în faptă,

Și-are mare trebuință
Ca să poată să-l plinească
Până-n cel mai mic detaliu
De-a ta fire feciorească,

Căci fiind cu totul sfântă
De atata rugăciune,
Tu vei deveni cuptorul,
Iar Hristos va fi cărbune,

Întru pântecele tale
Se va plămădi trupește
Pâinea Vieții, Ce coboară
Să trăiască omenește.

Sânii tăi ca spuma mării
Vor hrăni cu lapte dulce
Pruncul “tânăr” rupt de foame
Înainte să Se culce.

Ale tale mâini micuțe
Și atât de delicate
Legăna-vor trupul fraged
Și-l vor mângâia pe spate.

Ochii tăi mai clari ca cerul
Se vor umple de uimire,
Inima-ți va bate tare,
Încălzită de iubire,

Gura ta va fi fântână,
Izvorând preadulci cuvinte,
Vocea ta va fi duioasă,
Numai bună să alinte,

Mintea ta va fi uimită
De o taină-atât de mare,
Cum adică Cel Ce Este
Cere gângurind mâncare.

De mai multe stări opuse
Te vei umple deodată,
Vei muri de fericire
Și vei fi îngrijorată,

Vei îngenunchea sfiită,
Vei îmbrățișa cu milă,
Vei fi autoritară
Și-n același timp umilă.

Marele secret e-acesta:
Cel pe Care Îl vei naște,
Dumnezeu Atotputernic,
Din vecie te cunoaște.

Tu vei ști că ești urzită
De-ale Sale mâini divine,
De aceea o sfială
Va fi pururea în tine,

Însă pe de altă parte
El fiind copil, tu mamă,
Dragostea va fi în tine
Mai presus de orice teamă..

Greu ți-a fost să-ți lași în urmă
Toată viața liniștită,
Și prietenele tale
Și chilia ta iubită..

Ce-a urmat după aceea
E frumos ca o poveste,
O Fecioară ce-L primește
Pe Cuvântul CeL Ce Este,

Care-L simte întru dânsa
Și Îl va numi “Copilul”,
Candelă strălucitoare,
Pruncul - focul, ea – fitilul,

O Fecioară Preacurată
Care-L naște pe Mesia,
O Fecioară care naște
Nepierzându-și fecioria,

O Fecioară care-n viață
N-a dorit bărbat vreodată,
Alăptând un Prunc cu lapte
De la sânii ei de fată..

Te cinstim după putere,
Te slăvim după știință
Și îți oferim, Măicuță,
Bobul nostru de credință.

E puțin, dar e din suflet,
Și-i cu multă bucurie:
Pe pământ și-n ceruri sfinte
Preaslăvită fii, Marie!

Amin

(17 august 2026)

Întinde-Ți mâna Doamne!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Întinde-Ți mâna Doamne!
Întinde-Ți mâna Doamne
Mi-e trupul obosit
Căci m-au bătut talazuri

Și vânturi m-au lovit
Povara mă-nconvoie
Puterile mă lasă
Și-aș vrea s-ajung la Tine

Aș vrea s-ajung acasă...
Întinde-Ți mâna Tată
Mi-e teamă și mă doare
Că rătăci-voi calea

Ce duce spre salvare
Și-mi va slăbi credința
De-atâtea valuri multe
Și nimeni nu va fi

Suspinul să-mi asculte...
Privesc spre cer... Te chem...
În zori și-n asințit
Și-Ți mulțumesc că veșnic

De Tine sunt iubit
Dar grea-i povara Tată
Mă seacă din picioare
Întinde mâna Doamne
Și dă-mi eliberare!

- Maria Luca

Pilda despre cum tatăl i-a arătat fiului ce înseamnă părerea oamenilor

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Pilda despre cum tatăl i-a arătat fiului ce înseamnă părerea oamenilor

Tatăl și fiul au încălecat amândoi pe un măgar și au pornit spre satele din apropiere. În primul sat, oamenii i-au dojenit pentru cruzimea de a călări amândoi bietul animal, fără milă. Atunci tatăl a coborât. În al doilea sat, fiul a fost mustrat pentru lipsa de respect față de părintele său, silit să meargă pe jos. Mai departe, doar tatăl s-a urcat pe măgar, iar în al treilea sat el a fost învinuit de nepăsare față de copilul său tânăr. După această întâmplare, au tăiat un băț din pădure, au legat măgarul și au început să-l poarte în spate. În următorul sat, au fost certați pentru că au distrus un copac și pentru nechibzuința lor — căci ar fi fost mai înțelept să lase măgarul acasă.

Apoi au mers alături de măgar, ținându-l de căpăstru, dar și așa au fost batjocoriți, fiind numiți proști, căci animalul mergea fără rost, fără să fie folosit.

În cele din urmă, tatăl i-a spus fiului: „Așa va fi întotdeauna — dacă nu gândești cu mintea ta și trăiești după părerea altora, nu vei reuși niciodată să-i mulțumești pe toți.”

CERȘETOAREA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat."

Eliana Popa

 
Într-un parc fără culoare,
Lâng-un pom cu creanga frântă,
Stă o biată cerșetoare
Cu un chip de maică sfântă.

Oare ce greu o apasă?
N-are nume, n-are rost?
Fără pâine, fără casă
Cine este? Cine-a fost?

N-a primit un colț de pâine
Nici măcar de la copii
Au gonit-o ca pe-un câine
Și cu-n brânci...cât ai clipi.

Doar în brațe ține strâns
Un cățel de catifea
Ghemuit, cu botul plâns
Căci doar el o mai iubea.

Nimeni nu a vrut să știe
Unde calcă al ei pas
Numai el, făptură vie,
Este tot ce i-a rămas.

N-a plecat când toți s-au dus
Și când i-au închis pridvorul
Lângă trupul ei s-a pus
Așezat precum odorul.

Mâna-i linge, se-nfioară
Simte trupul ei cum moare
Vede luna cum coboară
Peste umbrele fugare.

Dacă mor să moară-n doi
Căci iubirea n-are teamă
El cu trupul ca un sloi
Ea cu inimă de mamă.

Iar în cer o ușă mică
S-a deschis încet, tăcut
Și din prag șopti o sfântă
,, Voi ați suferit prea mult!"

Și-a luat-o sus, pe-o rază,
Cu cățelul la picioare
În căsuță o așează
Într-o lume ce nu moare!

Acolo în Raiul Sfânt
Nu e nimeni să o certe
Nu-i necaz ca pe pământ
Numai Domnul să o ierte!

Iar cățelul umilit
Care n-a lasat-o-n drum
Este și el fericit
Și cu ea in Rai de-acum!

Și în clipa morții lor
Ninge alb peste păcate
Iar Hristos pășind pe-un nor
Calcă veacul ca să-i poarte.

Si-a-ngropat cu mâna Lui
Pe femeia necăjită.
Purtând urma de la cui 

Și o lacrimă sfințită! 

Doamne ajută!

TABOR, IUBIRE INFINITĂ..

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru
Tabor, Tabor, lumină lină,
Hristos în slava Sa divină,
Trei ucenici sorbindu-I harul,
Doi prooroci vestind Calvarul,

O Voce zguduind văzduhul,
Un nor în care este Duhul,
Tăcere care spune multe,
Descoperiri în vârf de munte,

O clipă cât o veșnicie,
Un colț de rai într-o pustie,
Icoana celor viitoare,
Iisus mai e puțin și moare,

Ca mielul merge la junghiere
Ca să ne ducă la-nviere,
Tabor, lumină nesfârșită,
Tabor, iubire infinită..

(6 august 2026)

UN SUSPIN E DE AJUNS!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru

 
Un suspin, nici nu-i nevoie
De mai mult de-atât, să știți,
Dacă voi de bunăvoie
De păcate vă căiți.

 
Căci un “Doamne miluiește!”
Rupe lacătul la cer:
Cel ce-n ceruri locuiește
N-are-o inimă de fier..

Oare ani de pocăință
Am văzut noi la tâlhar?..
Un suspin de umilință,
Și-a fost mântuit prin har!

 
Căci de stăm la urma urmei
O secundă să gândim,
Domnul e Păstorul turmei,
Doar prin El ne mântuim!

 
Slavă Domnului că Domnul
E atât de generos..
El îndată iartă omul,
Cât o fi de păcătos.

Ai păcătuit? Minune:
Un suspin îți e de-ajuns!
Un oftat la rugăciune
Grabnic va primi răspuns.

 
Nu v-aș spune-aceste lucruri,
De n-aș ști pe pielea mea
Cât de bun e Domnul nostru
Și cât poate El poate ierta,

Căci am mers pe căi greșite
Și mustrări nu mi-a făcut,
Ci din marile ispite
El m-a scos când I-am cerut.

 
Omul cât e viu, se zice,
Când e sus și când e jos;
Important să se ridice
Prin puterea lui Hristos.

 
Să Îi ceară ajutorul
Domnului, și-l va primi,
El este Mântuitorul,
Domnul ne va izbăvi.

 
Pentru asta deci, creștine,
Amintește-ți sfatul meu:
Roagă-te cât poți de bine,
Și te iartă Dumnezeu!

(31 iulie 2026)

LUMEA FĂRĂ DUMNEZEU

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                  

Lumea fără Dumnezeu
E o mare deșertăciune
Nicăieri nu mai găsești
Milă și compasiune.

Bogații trăiesc în case
Frumoase ca niște palate
Iar săracii își cresc copiii
În bordeie dărâmate.

Unii stau la mese întinse
Și se fălesc cu luxul lor
Iar alții se chinuiesc
Muncind cu trudă pe ogor.

Lacomul strânge în hambare
Zece vieți ca să-i ajungă
Iar săracul abia are
Un bănuț în a lui pungă.

Omul cel necredincios
Sporește uimitor în toate
Iar cel ce își duce crucea
Se chinuiește de moarte.

Niciodată n-a mai fost
Atâta nelegiuire
Lumea fără Dumnezeu
Se îndreaptă spre pieire.

Nu mai este deloc cinste
Nici dreptate, nici onoare
Tot ce e curat și sfânt
Este călcat în picioare.

Dacă spui că ai credință
Ești socotit demodat
Cu cât trăiești în necinste
Pe atât ești de lăudat.

Unde se îndreaptă lumea
Știe numai Dumnezeu
Însă în ziua Judecății
Toți vom da un răspuns greu.

Să ne depărtăm cu totul
De lumea asta deșartă
De ne pocăim din suflet
Mântuitorul ne iartă!

Să spălăm cu lacrimi grele
Inimile de noroi
Să nu fim de -a dreapta capre
La judecata de Apoi!

AUTOR: DANIELA IBRIȘIN