"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!
Vine o femeie de la Fălticeni, din comuna Petia și-mi spune: „La noi o fată a murit nemăritată, moartă de mai mult timp; au dezgropat-o de trei ori din zece în zece ani. Au găsit-o putredă, dar amândouă mâinile, de aici din umăr, nu sunt putrede, ci sunt negre ca păcura și miroase groaznic; iar unghiile au crescut ca secera. Ce să aibă?
Zic: „Aceea sau a lovit-o pe mamă-sa sau pe tatăl ei”. „Dar de unde să știm? Tată-su mort, mama sa moartă, n-are neamuri”. „Mai căutați, poate dați de vreo rudă de-a ei!”
A găsit o mătușă undeva departe, Marta, soră cu mama ei, văduvă, la Liteni, de 94 de ani.
– Mătușă Marta – aceea n-auzea -, dar de unde ești?
– De la Petia – un sat mare, unde este nepotul Părintelui Argatu paroh.
– Dar n-ai avut o soră Maria?
– Am avut o nepoată, Măriuța!
– Dar Măriuța nu cumva a lovit pe tata?
– Nu pe tata, pe mama a bătut-o!
Mama ei era bolnavă de pelagră; se strica de minte. Cu boala asta de pelagră, nu-i omul nebun totdeauna. Este periodic așa, câteva ore, pe urmă iar își revine. Măriuța lua funia de la vacă și unde o găsea, o lega și, bătând-o, o aducea până acasă.
Mamă-sa, când se trezea, vedea că-i vânătă și o blestema pe Măriuța: „Măriuță, dragul mamei, să nu mai putrezească mâinile tale! Tare rău m-ai bătut! Dragul mamei, de ce mă bați, că nici eu nu sunt bucuroasă de boala asta? Nici eu nu știu ce fac. M-a pedepsit Dumnezeu, mi-a dat boala asta și tu mă bați? Parcă eu știu ce fac? Eu nu-mi dau seama”.
Dar Măriuța, în loc să-și ceară iertare cu lacrimi și cu durere, râdea.
Și a murit mama și după un an a murit și Măriuța, tânără. Dar ea nu s-a dus la duhovnic s-o dezlege, nici de la mamă-sa n-a cerut iertare. Și acum Măriuța stă de treizeci de ani în groapă și mâinile stau neputrede și sufletul ei arde în focul cel veșnic, în cuptoarele iadului, cum zice Mântuitorul – unde focul lor nu se stinge.
Ai auzit ce înseamnă blestemul de mamă? Ea dacă se ducea să ceară iertare la mama, se ducea la un duhovnic și se spovedea, atunci o dezlega duhovnicul când era vie, dar acum cine s-o dezlege? Mama n-a iertat-o, duhovnicul n-a dezlegat-o și ea a murit așa blestemată. Și acum stă sufletul ei în iad în vecii vecilor și trupul a rămas ca mărturie și pentru alții.
Și m-a întrebat pe mine ce să facă, căci a murit nedezlegată. „Duceți-vă la un arhiereu să-i facă dezlegare la crucea ei, pentru că un duhovnic nu o poate dezlega, din cauză ca acesta-i un păcat foarte mare”. Ea stă în iad până putrezesc mâinile ei.
Dacă a lovit pe tata sau pe mama cu piciorul, piciorul nu putrezește, dacă a lovit cu mâna, mâna nu putrezește. Eu am scris despre cele opt pricini pentru care nu putrezesc morții. Am arătat care-i blestemat de dumnezeieștile pravile, care-i blestemat de arhierei, care-i blestemat de părinți, care nu putrezesc din cauza pământului, care nu putrezesc din cauza firii; toate sunt puse.
Iar cei care au lovit pe tatăl sau pe mama lor, cu care mădular au lovit, acela nu putrezește. Voi n-ați auzit la nuntă cum cântă Biserica? Binecuvântarea părinților întărește casa fiilor, iar blestemul maicii zdruncină și temeliile (Isus Sirah 3, 9). Ferească Dumnezeu! Nimeni n-are drept mai mare asupra copilului pe fața pământului decât mama! Nici măcar tata.
Biata mamă creștină! Ea este cea care a purtat copilașul în pântece nouă luni; mama l-a născut cu atâta durere. Numai Dumnezeu știe și ea! Nu știți? Că sunteți mame. L-a purtat în brațe doi ani și i-a supt pieptul. Și l-a curățit, și l-a spălat, și l-a îmbrăcat. Aduceți-vă aminte când bărbatul venea de la lucru mort de oboseală și se culca, și când plângea copilul, zicea soțul: „Scoală, femeie, plânge fata, plânge copilul!” Tot mama.
Câte nopți n-a dormit! „Scoală, mamă!” Dacă scutecele-s murdare, schimbă-l, înfașă-l, dă-i țâță din nou, pune-l în leagăn, leagănă-l încet să adoarmă, păzește-l de foc, de apă; și când a auzit că țipă copilul, i-a sărit inima din loc: «Vai de mine, copilul, n-a pățit ceva?» Știți cu câtă greutate i-ați crescut! Câtă dragoste are mama de copilaș! Ființa cea mai sfântă în familie pentru copii este mama. Ce să vă spun eu? Că doar știți.
De aceea ați auzit la nuntă cum cântă Biserica? Binecuvântarea părinților întărește casa fiilor, iar blestemul maicii zdruncină și temeliile. Mama, care-i cea mai de jertfă la creșterea copiilor, are cea mai mare trecere la Dumnezeu. Fiindcă mama este aceea care suferă, săraca.
Și când un copil crescut de mama cu atâta jertfă, cu atâta dragoste și cu atâta milă, nu ascultă de ea, este păcat strigător la cer. Să ferească Dumnezeu! Cât veți trăi voi, să iubiți pe mama, s-o ajutați la bătrânețe, la boală, la chin, că mare binecuvântare primiți de la Dumnezeu.
Ați văzut că din cele zece porunci, numai una este cu făgăduință; porunca a cincea: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ.
Când o vezi pe mama ta bătrână și bolnavă și zice: „Dragul mamei, nu mă lăsa!”, cum poți s-o treci cu vederea, când știi că ai fost în pântecele ei și când știi cât s-a jertfit ea pentru tine atâția ani de zile și acum îți cere ajutorul tău? Poți să treci peste cuvântul mamei? Și tata are mare drept, dar el e mai departe de copil. El este cu treburile dinafară. Cu alte griji. Dar mama, nu vezi? Îl ține în brațe, îi dă țâță, îl înfașă, îl păzește. Păi ea este leagănul omenirii. Așa a făcut-o Dumnezeu pe mamă, ca să se poată crește generațiile lumii întregi.
O inimă de mamă adevărată, nimeni n-o poate prețui, cât este de scumpă. De aceea, fiindcă vorbim oleacă, vă rog să fiți foarte atenți cu tata și cu mama când au slăbit. Cât trăiesc părinții, trebuie ascultați. Totdeauna, dar mai cu seamă când vezi că s-au îmbolnăvit, că au mare nevoie de ajutorul vostru. Să nu cumva să-i treceți cu vederea!
Fericiți și de trei ori fericiți copiii aceia care ascultă de tata și de mama, mai ales dacă părinții lor sunt credincioși. Au mare fericire și în veacul de acum și în cel viitor. Că, dacă nu ascultă, ferească Dumnezeu!
Ia gândiți-vă voi, cine iubește mai mult pe copii ca părinții? Și în special mama. Mama dacă ar avea cinci-șase copii, și unul ar fi rău, chiar de ar fi ocărât-o sau ar fi înjurat-o, dacă îl vede că a căzut în foc sau în apă și strigă: «Mamă, nu mă lăsa!», ea sare în foc după dânsul ca să-l scoată. Uită toate. Așa-i mama pentru copii, dar tot așa trebuie să fie și copiii pentru mamă.
De aceea, în casă, când ești amărâtă, ca mamă, și ai zis un blestem – că omul, când este supărat, mai scapă câte un blestem -, nu-i o crimă că ai zis. Dar când te duci la spovedanie să spui: «Părinte, când eram necăjită, am blestemat copiii». Te-a dezlegat duhovnicul, dezlegată ești. Dar tu să spui la spovedanie. Dar dacă moare mama și a blestemat copiii, nici copiii nu putrezesc, și ea se duce în fundul iadului. Că blestemul de mamă este mai puternic decât al preotului, pentru că ea are cea mai mare autoritate de la Dumnezeu asupra copilului. Nimeni nu se jertfește mai mult pentru copil în lumea asta ca mama.
Mai degrabă să iei varga să-l bați de o sută de ori, decât să-l blestemi. Auzi ce spune Solomon: Varga și nuiaua dau înțelepciune copilului, iar copilul lăsat de capul lui, va aduce mare scârbă și mare rușine părinților săi.
Ca să vă dați seama cât de mult iubește o mamă pe fiii săi, am să vă spun o întâmplare care s-a petrecut în China. În anul 1921, într-o toamnă, a luat foc o pădure din Munții Himalaia; munții cei mai mari din lume. Sigur, a concentrat China mii și zeci de mii de oameni, ca să izoleze focul. Dar ce s-a întâmplat?
S-au dus oamenii și tăiau pădurea înainte de a ajunge focul. Voi nu știți cât de înfricoșat este focul când arde pădurea! Mie mi s-a întâmplat odată de am văzut. Huiește ca tunetul, mai ales dacă bate vântul. Ați auzit și în Psaltire: …ca focul care arde pădurea, ca văpaia care arde munții. Este ceva înfricoșător.
Deci așa s-a întâmplat și acolo. Lumea a alergat cu topoare, cu joagăre, cu fierăstraie; fiecare cu ce avea, ca să izoleze pădurea ca să nu ardă.
Dar s-a întâmplat că, tăind ei copacii cu zeci de kilometri înainte de-a ajunge focul, focul venea cu o rapiditate nemaipomenită, au văzut în vârful unui copac un cuib de pasăre; o pasăre de mărimea porumbelului. Când au văzut că are cuib în copac, nu au mai avut timp să se suie și să scape puii, căci focul se apropia. Și s-au uitat să vadă ce se întâmplă.
Amândouă păsările, și mama și tata, când au simțit fumul și au văzut primejdia că ajunge la pui, zburau amândoi roată și tot țipau și făceau semn la pui. Dar puii erau mici, plăpânzi, nu aveau aripi tari să zboare.
Când a ajuns focul la o sută de metri, pasărea tată a părăsit puii; a fugit ca să scape de foc, că simțea fierbințeala focului că vine din urmă. Iar pasărea mamă, când a văzut că vine focul, tot țipa și zbura roată, roată; roată pe lângă cuib, roată, ca și cum ar zice: „Dragul mamei, vine moartea fugiți!”
Și când a văzut că copacul în care-i cuibul a luat foc, nemaiavând altă măsură să ajute puii ei, ce-a făcut? Ultima ei mișcare a fost jertfa aceasta: Când a văzut că și cuibul a luat foc, ea s-a pus cu aripile pe pui. Și într-o clipeală a mistuit-o focul cu tot cu cuib, cu tot cu pui.
Iată ce înseamnă mamă! A vrut mai bine să se jertfească de o mie de ori și să nu părăsească puii ei, când erau în primejdie de moarte.
Așa trebuie să fie inima de mamă și inima noastră față de toți creștinii și mai ales față de părinții care ne-au crescut.
Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa vol. 8
Ei sunt ochii mei.
.
