"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!
Din nou e ziua răstignirii
şi cerul tot e-nvolburat,
de greutatea ispăşirii
pământul s-a cutremurat.
Uimită, firea-ntreagă plânge
şi soarele-a fugit de sus,
curg picăturile de sânge
din trupul sfânt al lui Iisus.
Cad peste fruntea-mi din ţărână
şi peste sufletul meu stins
şi parcă cea mai moale mână
uşor şi dulce m-a atins.
Da, numai spinii de la cruce
pot izvorî aşa alin,
că orice chin de-al meu se duce
cum nu l-ar arde nici un spin.
Din orice rană-mi creşte-o floare,
din orice plâns, un cântec sfânt:
că-a învierii sărbătoare
răsare numai din mormânt.
O, Dumnezeule-al iubirii,
aşa-mi ajută, necârtind,
pe crucea grea a pătimirii
şi jertfa mea să Ţi-o întind.
Cutremuratu-s-a pământul,
scârbit de-al lumii greu păcat;
pe cer şi-a-nsângetat veşmântul
al nopţii astru întristat.
Şi soarele-a fugit cu groază,
în umbra negrei nopţi ascuns,
pe-al Vieţii Soare să nu-L vază
pe cruce atârnat, străpuns.
Văzduhul tot, cu ploi de lacrimi,
pe-al cerului Stăpân jelea –
şi numai omul, prins în patimi,
nepăsător sărbătoarea.
Sărbătorea o liberare
de-un incomod Acuzator,
crezând că va avea scăpare
şi că va fi biruitor.
O, numai omul – pentru care
trimis-a cerul ce-avea sfânt –
orbit, în ura cea mai mare,
îngroapă Cerul în pământ.
O, dulce vreme a iertării,
să nu te duci aşa curând,
chiar dacă tronul nepăsării
tot pare neclintit şezând.
Căci Golgota mai este încă
Mijlocul de pământ ceresc
pe care-n jertfă grea şi-adâncă
păcatele se ispăşesc.
Cu cât mai greu calvar urca-va
spre ceruri câte-un păcătos,
cu-atât mai mare va fi slava:
biruitor e-n veci Hristos!
sursa
şi cerul tot e-nvolburat,
de greutatea ispăşirii
pământul s-a cutremurat.
Uimită, firea-ntreagă plânge
şi soarele-a fugit de sus,
curg picăturile de sânge
din trupul sfânt al lui Iisus.
Cad peste fruntea-mi din ţărână
şi peste sufletul meu stins
şi parcă cea mai moale mână
uşor şi dulce m-a atins.
Da, numai spinii de la cruce
pot izvorî aşa alin,
că orice chin de-al meu se duce
cum nu l-ar arde nici un spin.
Din orice rană-mi creşte-o floare,
din orice plâns, un cântec sfânt:
că-a învierii sărbătoare
răsare numai din mormânt.
O, Dumnezeule-al iubirii,
aşa-mi ajută, necârtind,
pe crucea grea a pătimirii
şi jertfa mea să Ţi-o întind.
Cutremuratu-s-a pământul,
scârbit de-al lumii greu păcat;
pe cer şi-a-nsângetat veşmântul
al nopţii astru întristat.
Şi soarele-a fugit cu groază,
în umbra negrei nopţi ascuns,
pe-al Vieţii Soare să nu-L vază
pe cruce atârnat, străpuns.
Văzduhul tot, cu ploi de lacrimi,
pe-al cerului Stăpân jelea –
şi numai omul, prins în patimi,
nepăsător sărbătoarea.
Sărbătorea o liberare
de-un incomod Acuzator,
crezând că va avea scăpare
şi că va fi biruitor.
O, numai omul – pentru care
trimis-a cerul ce-avea sfânt –
orbit, în ura cea mai mare,
îngroapă Cerul în pământ.
O, dulce vreme a iertării,
să nu te duci aşa curând,
chiar dacă tronul nepăsării
tot pare neclintit şezând.
Căci Golgota mai este încă
Mijlocul de pământ ceresc
pe care-n jertfă grea şi-adâncă
păcatele se ispăşesc.
Cu cât mai greu calvar urca-va
spre ceruri câte-un păcătos,
cu-atât mai mare va fi slava:
biruitor e-n veci Hristos!
sursa
Ovidiu Florin
