Un orb bâjbâia pe străzile unui oraş şi era tare necăjit că nu nimerea acasă. Auzind că prin apropiere, pe lângă dânsul, cineva trece încet, îl rugă pe acesta să îl conducă la casa unde locuia. Trecătorul, însă, era un olog, care abia se târa în cârje şi zise: "Frate, nu te pot duce acasă, căci şi eu abia îmi port trupul. Am ieşit să-mi cumpăr pâine, dar cred că o să mă culc nemâncat în seara asta, fiindcă e târziu şi până ajung eu, se închide magazinul". Atunci orbul îi spuse: "Urcă-te în spinare la mine!" Şi s-a urcat ologul în spatele orbului, care, având picioare bune, umbla cu el în spinare, încotro îi spunea cel beteag de picioare, căci ologul avea ochi buni...
Au mers mai întâi la magazin, ca să cumpere pâine pentru cel beteag de picioare, după care au ajuns şi la casa orbului, discutând pe cale despre cei ţintuiţi la pat şi cu probleme mai grave decât ale lor, mulţumind lui Dumnezeu că nu sunt ca aceia...
Ce "afacere" minunată! Un orb şi un olog s-au cuplat, şi de voie, şi de nevoie, ca să-şi facă viaţa mai uşoară. Câte necazuri şi dureri nu ar dispărea din lume, dacă oamenii s-ar ajuta unii pe alţii, în acelaşi chip!
Din păcate cei mai mulţi orbi nu sunt cei fără vedere trupească, ci sunt cei fără vedere sufletească. Aceştia rătăcesc în întunericul orbirii lor, fără să-şi găsească dorita "casă". Dacă noi avem vederea mai bună, să-i ajutăm să ajungă "acasă", chiar dacă şi noi mai şchiopătăm şi ne târâm cu greu pe calea mântuirii.
