CERȘETOAREA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Eliana Popa

Într-un parc fără culoare,
Lâng-un pom cu creanga frântă,
Stă o biată cerșetoare
Cu un chip de maică sfântă.

Oare ce greu o apasă?
N-are nume, n-are rost?
Fără pâine, fără casă
Cine este? Cine-a fost?

N-a primit un colț de pâine
Nici măcar de la copii
Au gonit-o ca pe-un câine
Și cu-n brânci...cât ai clipi.

Doar în brațe ține strâns
Un cățel de catifea
Ghemuit, cu botul plâns
Căci doar el o mai iubea.

Nimeni nu a vrut să știe
Unde calcă al ei pas
Numai el, făptură vie,
Este tot ce i-a rămas.

N-a plecat când toți s-au dus
Și când i-au închis pridvorul
Lângă trupul ei s-a pus
Așezat precum odorul.

Mâna-i linge, se-nfioară
Simte trupul ei cum moare
Vede luna cum coboară
Peste umbrele fugare.

Dacă mor să moară-n doi
Căci iubirea n-are teamă
El cu trupul ca un sloi
Ea cu inimă de mamă.

Iar în cer o ușă mică
S-a deschis încet, tăcut
Și din prag șopti o sfântă
,, Voi ați suferit prea mult!"

Și-a luat-o sus, pe-o rază,
Cu cățelul la picioare
În căsuță o așează
Într-o lume ce nu moare!

Acolo în Raiul Sfânt
Nu e nimeni să o certe
Nu-i necaz ca pe pământ
Numai Domnul să o ierte!

Iar cățelul umilit
Care n-a lasat-o-n drum
Este și el fericit
Și cu ea in Rai de-acum!

Și în clipa morții lor
Ninge alb peste păcate
Iar Hristos pășind pe-un nor
Calcă veacul ca să-i poarte.

Si-a-ngropat cu mâna Lui
Pe femeia necăjită.
Purtând urma de la cui
Și o lacrimă sfințită!

PÂINEA SĂRACULUI

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Eliana Popa

În odaia-n care timpul pare că a stat pe loc
O femeie zace-n boală, zgribulită, fără foc
Fruntea-i palidă și rece e brăzdată de durere
Și-un oftat de neputință sparge clipa de tăcere.

Greu își duce sărăcia, dar mai greu își duce boala
Neputința și durerea se unesc cu oboseala
Nici speranță nu mai are că o să se facă bine,
Ca să-și poate câștiga într-o zi un colț de pâine.

Mai avea înc-o durere... peste firea omenească
Când privea la fiica ei ce mergea ca să cerșească
Avea ochii mari și triști, precum ciutele umile
Dar sclipeau în ei iubirea și speranțele fragile.

Cerșea-n piețe și pe străzi, de cu zori și până seara,
Căci de mila maicii sale i se rupe inimioara
Ziua astăzi trecu greu, a stat mult cu mâna-ntinsă
Pentru ea, aproape toți, au rămas cu punga-nchisă.

Doi cartofi, un colț de pâine și un cocoloș de caș
A primit de la o doamnă ce venea de la oraș.
Și le-a pus ca pe-o comoară, sub hăinuța peticită,
Alergând cu pași zglobii către casă fericită!

Mama o privea cu lacrimi pitulate printre gene
Cum scotea din sân comoara, cum ștergarul îl așterne
Și așează masa iute, pune tot ce-a căpătat
Apoi spune-o rugăciune însoțită de-un oftat.

Și-amândouă în genunchi lângă masa cu merinde
Mulțumesc lui Dumnezeu cu durere în cuvinte.
Doua suflete sărmane au o cină-mpărătească.
Nevăzute într-o lume ce-a uitat să mai iubească.

Mama vede-n acea pâine parcă bobul de speranță
Au mai câștigat o zi și de luptă și de viață.
O felie foarte mică însă poartă-n ea o taină
Legământul de iubire între fiică și-ntre mamă!

Iară casa asta mică cu tavan dărăpănat
Parcă spune o poveste, nu cu fete de-mpărat,
Ci arată două lumii: lumea celui necăjit
Și o lume îmbuibată doar cu linguri de argint.

Dar în crunta săracie nu e doar nefericire
Sunt și inimi care bat, e o jertfă de iubire
Pâinea cât ar fi de-amară, plină e de dulce har
Ea le leagă și le este ca prescura în altar.

,,Doamne dă-le sănătate și speranță și credință
Să învingă orice teamă, fă-le rai din suferință
Dă-le-n fiecare zi pâinea ce le este hrană
Și sfințește-le tu masa...ca la cina cea de taină!"

Eliana Popa