PRIVEȘTE, ROMÂNIE, SPRE HRISTOS!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Eliana Popa

Privește, Românie, spre Hristos,
Asa cum au privit străbunii tăi!
Ei au trăit și au murit frumos
Și-au stat semeți ca niște pui de lei.

 
Privește, Românie, spre Hristos!
Tu ești vlăstar crescut în via Lui,
Nu te usca, căci ești pământ mănos
Și rod bogat la Tronul Sfânt să-i pui.

 
Te-ai gârbovit amarnic, Românie,
Nu mai privești la Cer, doar la pământ!
Te plâng străbunii îngropați în glie
Căci lui Hristos i-ai cumpărat mormânt!

Strămoșii tăi cei purtători de Cruce
Te cheamă sub stindardul lui Hristos,
Să te călești în baia lor de sânge
Să fii lumină-n veacul păcătos!

Așteaptă Domnul un popor viteaz
Călăuzit sub semnul Crucii Sfinte
Să-nvingă al iadului cumplit talaz
În numele Iubirii Răstignite!

Crezi că trăiești în pace, Românie?
Dar nu e pace fără Dumnezeu
Și lege ai, dar unde-i Legea Vie
Pe care ți-a lasat-o neamul tău?

,,Eu sunt cu voi" a spus Mântuitorul,
În loc Lui să te pleci, mai mult te-nalți!
El pentru tine azi e cerșetorul
Și iar Îl scuipi și cuie-n trup Îi bați!

Uitând pe Domnul, ți-ai uitat străbunii
Ce în lumina Slavei ca aștrii s-au aprins
Nu-i mai cinstești pe ei, ci toată știința lumii
Și pe Hristos în chivot L-ai închis!

Privește către Domnul, Românie,
Poporul Lui sa fii, popor frumos!
Iar lege sfantă, Legea Lui să-ți fie
Să naști și azi martiri pentru Hristos!

BABA DOCHIA

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

             

Se spune că demult, pe când munții încă mai șopteau tainele lumii, trăia o bătrână aspră la inimă, pe nume Dochia. Avea o turmă de oi și un suflet încercat de ierni grele. Unii zic că era soacră rea, alții că era doar o femeie aprigă, crescută în vremuri aspre, care nu știa să-și arate blândețea.

Într-un an, iarna părea că nu se mai sfârșește. Zăpezile se topeau pe alocuri, iar soarele își arăta fața timid, doar cât să amăgească. Dochia, nerăbdătoare, a vrut să creadă că primăvara a venit. Și-a pus pe umeri nouă cojoace groase și a pornit cu oile spre munte, hotărâtă să fie ea cea care întâmpină întâia iarba verde.

Pe drum, soarele a încălzit din ce în ce mai tare. Bătrâna, simțind căldura, a lepădat un cojoc. Apoi încă unul. Și încă unul. Cu fiecare zi, își arunca o haină, crezând că iarna a fost învinsă. Dar vremea din martie nu-i statornică. Când a ajuns sus, pe crestele Bucegilor, frigul s-a întors pe neașteptate. Vântul a început să muște, norii s-au strâns, iar gerul a prins putere.

Dochia, rămasă fără cojoace, a înțeles prea târziu că fusese păcălită de soarele înșelător. Se spune că, în mândria și încăpățânarea ei, nu a vrut să coboare. A rămas pe munte, cu oile strânse în jur, iar frigul a împietrit-o. Așa s-au născut stâncile numite astăzi „Babele”, chipuri de piatră care străjuiesc platoul Bucegilor, ca o amintire a grabei omului și a puterii naturii.

În alte locuri se povestește că Dochia era de fapt o mamă care și-a încercat nora, trimițând-o să spele lână neagră până o va face albă. Cu ajutorul Maicii Domnului, fata a reușit, iar Dochia, crezând că primăvara a sosit, a urcat muntele prea devreme.

Așa a rămas în credința populară: Baba Dochia, simbol al zilelor capricioase de început de martie. În fiecare an, între 1 și 9 martie, vremea schimbătoare amintește decojoacele lepădate și de lecția ei: să nu grăbești anotimpurile și să nu te lași amăgit de aparențe.

România Ortodoxă