Oricând îi facea lui Toma
Cineva vr-un mare rău,
El spunea cu bunătate :...
„Las-că vede Dumnezeu".
Mulți râdeau atunci de dânsul
Socotindu-l că-i țicnit,
Iară alți-n gura mare
Nu-l scoteau din pocăit.
„Tomo... îi ziceau adesea
Dintre rude și vecini
— Greu e să mai trăiești astăzi
Ca și cei dintâi creștini...
Azi cuvintele Scripturii
Cu privire la dușmani,
Nici de loc nu-s respectate,
Căci nu fac nici cât doi bani.
Cum ? Când unul te lovește
Sa-l ierți ? Să nu te răzbuni ?
Și răbdând, tu pentru dânsul
Să mai faci și rugăciuni ?
Cum ? Când unu-ți cere haina
Și cămașa să i-o dai ?
— Apoi, cu învățătura asta
Te lași păgubaș de Rai...".
Astfel îi spuneau lui Toma
Mulți din cei fără Iisus,
Dar el nu-și pierdea nădejdea
În Stăpânul Cel de Sus.
Zilnic avea bietul Toma
Fel de fel de supărări,
Dar le trimitea pe toate
Colo sus, în alte zări.
Așa, într-o zi se duse
Cu boii săi la arat.
Dar acolo când ajunge
Vede-un lucru necurat.
Vecinul său de alături,
Ascultând drăcescul glas,
A intrat cu arătura
În ogorul lui, cu-n pas.
Toma se mâhni în sine
Dar își zise-n gândul său:
„Nu-l mai dau în judecată...
Las-că vede Dumnezeu".
Vecinul văzând că Toma
Nu i-a zis nici-un cuvânt,
Se gîndi : „E bună treaba,
Am de-acum mai mult pamânt.
Dacă toți ar fi ca Toma
Lasă-mă ca să te las,
Hei... aș mai intra cu plugul
Și la alții cu vre-un pas.
Dar ceilalți sânt răi ca ciuma
Și la ei dac-aș intra,
M-aș certa, ba chiar m-aș bate
Și ani mulți m-aș judeca.
Deci, mă mulțumesc ca Toma
E un om nepăsător,
Și la anul... tot la dânsul
O să intru în ogor".
Cam așa i-a pus în minte
Diavolul cel necurat,
Și după un an de zile
Credeți oare c-a uitat ?
Nu, căci boala lăcomiei
Se vindecă foarte greu
La acei creștini de nume
Care n-au pe Dumnezeu.
Când sosi iar primăvara
Și veni din nou să are,
Intră în ogor la Toma
C-o bucată și mai mare.
Trase-o brazdă, trase două,
Și-i părea că-ntinerește,
Văzând el singur cu ochii
Cum ogoru-i se mărește.
Apoi își mai zise-n sine :
„Hei... la anul eu socot
C-am să capăt de la Toma
Poate chiar ogorul tot".
Însă ca și la comandă
Boii i s-a-mbolnăvit
Și-n aceiași zi pe brazdă
Amândoi au și murit.
Atunci a-nceput a plânge
Blestemându-se pe el,
Cunoscând că-l înșelase
Cornoratul cel mișel.
Soarele era la toacă,
Și plângea tot lângă boi,
Când deodată-apare Toma
C-o căruță de gunoi.
Și acolo ce să vadă,
Iată pe ogorul lui
Doi boi morți căzuți pe brazdă,
Sânt boii Vecinului.
Doamne... ce înseamnă asta
Se mira și el în gând,
Dar îl lămuri îndată
Vecinul său suspinând :
Tomo... m-a pedepsit Domnul
Pentru lăcomia mea,
Iată-acum deabia-mi dau seama
C-am făcut o faptă rea.
la-ți, te rog, pământul care
Pe nedrept ți l-am luat,
Ca să nu mă pedepsească
Mai rau Cerescu-mpărat.
Și de azi voi ține minte
Că e drept cuvântul tău,
Ale noastre fapte toate
Ni le vede Dumnezeu.
sursa: Nicodim Măndiță - Calea sufletelor în veșnicie. 24 de vămi ale văzduhului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.