Poarta Raiului

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Demult, a trăit un prinţ tare-tare bogat, care era, însă, şi foarte zgârcit. Nu ar fi dat niciodată nimic.
Doar că, într-o noapte, a visat că murise şi ajunsese la poarta raiului. Acolo, Sfântul Petru i-a spus:
- Vino cu mine să îţi arăt unde vei sta de acum încolo. Şi au mers ei ce-au mers prin grădinile acelea minunate, până când, la un moment dat, au ajuns lângă un palat mare şi frumos.
- A, a strigat tânărul prinţ, aici voi sta?
- Nu, în niciun caz.
- Dar, cine va sta aici?
- Aici va locui, după ce va muri, grădinarul tău.
- Cum se poate, el care nu are nimic, care e sărac lipit pământului, cum să merite el aşa ceva?
- E, nu are grădinarul tău avere pe pământ, fiindcă tot ce câştigă împarte mereu cu cei mai sărmani decât el.
Pe pământ nu strânge nimic, fiindcă daruieşte, dar aici, uite câte a strâns! Tot ce vezi aici este rodul bunătăţii lui.
- Bine, şi atunci eu unde o să stau? A mai întrebat nemulţumit prinţul.
- Uite acolo, în cocioaba aceea!
- Cum, în şandramaua aia?! Păi acolo sunt doar nişte scânduri prăpădite care stau gata-gata să cadă... cum să locuiesc în mizeria aia? E drept aşa ceva?
- Sigur că este drept, i-a răspuns Sfântul Petru!
Ia gândeşte-te, ce ai dăruit tu? Nimic! Ce ai fi vrut să apară aici!?
Dacă ai fi fost bun şi darnic cum este grădinarul tău, atunci ai fi avut şi tu asemenea palate, poate chiar mai mult, dar aşa...
Tot ce vezi acolo este rodul zgârceniei tale...
În clipa aceea, tânărul prinţ s-a trezit speriat din visul său.
Din acea zi, s-a schimbat. Nu a mai adunat comori pe pământ, ci în cer.
Nu a mai strâns bogăţii peste bogăţii, fiindcă la ce i-ar fi folosit mai târziu?
Cu tot ce a avut, i-a ajutat pe cei sărmani şi, în acest fel, a strâns o avere mult mai de preţ: recunoştinţa celor ajutaţi de el şi binele făcut.
Aceasta era averea pe care nimeni nu ar fi putut să i-o fure!
Înţelept ar fi ca şi noi, toţi, să procedăm ca prinţul din poveste, pentru că adevărată este vorba care spune că: "Nu rămânem decât cu ceea ce dăruim".

"Pe calea binelui mai repede oboseşti odihnindu-te, decât ostenindu-te".

ÎNTR-UN COLȚ DE IAD..

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru

Într-un colț de iad un suflet,
Chinuindu-se în smoală,
Și-amintea cu întristare
Viața de iubire goală

Ce-o trăise într-o vreme
Ce-i părea de mult sfârșită,
Ba atât de-îndepărtată,
Că-i părea nicicând trăită..

Se-întreba sărmanul suflet
Cu nespusă-amărăciune
Cum putuse să aleagă
Calea fără-înțelepciune,

Calea fără pocăință,
Calea largă a pierzării
Și îl chinuia amarnic
Insistența întrebării..

Eu socot că ăsta este
Viermele cel rău de care
Ne grăia Hristos în pilde
Spre a noastră-avertizare.

Și se mai gândea săracul,
Bietul suflet cel în chinuri:
"Singur mi-am ales această
Veșnicie în suspinuri..

Amăgit fiind de demoni,
Am iubit mai mult plăcerea,
Iar acum cu multă ură,
Ei îmi adâncesc durerea!

Tot ce am avut în viață,
Am ținut doar pentru mine;
De-aș fi miluit săracii,
Mi-ar fi fost atât de bine..

N-am știut ce-i pocăința,
Într-o viață de cădere.
Acum nu-mi mai folosește
Plânsul în a mea durere..

Am urât o viață-întreagă
Preoții ce mă-nvățară;
O.. de-aș mai avea o viață,
Ca să mă învețe iară..

Vai, atâta bunătate
Mi-arăta Dumnezeirea,
Însă eu ca mulțumire,
Nu-mi mai terminam hulirea!

Tot ce-a fost mai sfânt în viață
Eu priveam cu ironie.
Cum voi mai trăi de-acuma
Fără Har o veșnicie?..

Cei ce zac în locul ăsta
N-au Lumină ca să vază,
Dintr-a Domnului lumină
Neprimind măcar o rază..

Totul este întuneric,
Întristare și durere,
Nu-i o clipă de odihnă,
Vai de sufletul ce piere!"..

Iată cum sărmanul suflet
Plânge într-un colț de iad..
Dumnezeu Cel Veșnic știe
Câte suflete mai cad..

Să ne folosim, prieteni,
Timpul pentru pocăință,
Căci infernul, vai, există,
Chiar de-avem sau nu credință.

Fiindcă răposații noștri
Poate sunt la chinuire,
Să le pregătim colivă
Și să facem pomenire

Și văzându-ne iubirea,
Poate Domnul, cine-știe,
Îi va milui pe dânșii
Și pe noi în veșnicie..
amin

BALADA CELUI FĂRĂ DE MORMÂNT

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Eliana Popa

Te văd, dragă mamă, în lacrimi și-n dor,
Cum stai rezemată, torcând în pridvor
Te văd lângă nuc cum stai așteptând
Cu ochii în lacrimi și nodul în gât.

Te doare-așteptarea, te arde aleanul
Că-ți vine adesea să-ți blastămi dușmanul
Dușmanul acela ce fiul ți-a dus
În ocna Jilavei și-n lanțuri l-a pus.

Nu plânge, măicuță, că gust suferința
Amar îmi e chinul dar tare credința.
Și chiar de va fi în ocnă să mor,
Muri-voi curat și nu trădător.

În groapa comună de-o fi să m-arunce,
Cu trupul zdrobit și gol ... fără cruce,
Ruga-voi, măicuță, un înger să vină
Să-ți spună că eu mă mut în Lumină!

Atunci să îmi duci prescură-n Altar
Frumos rumenită și pusă-n ștergar.
Să duci și-o făclie din ceară curată,
Pe masa de jertfă, ca mine, să ardă.

Din lanțuri făcut-am cădelnițe grele
Și-am ars și durere și rugă în ele,
Celula mi-a fost și iad și chilie,
Altarul de jertfă și mucenicie.

Din trupu-mi slăbit, un preot proscris,
Făcea-n sărbători un sfânt antimis.
Atunci cobora pân la noi Veșnicia
Vedeam pe Hristos slujind Liturghia.

La cină am stat, la Cina de Taină,
Hristos ne spăla și sânge și rană
La masă ne-a pus, El Pâine S-a frânt,
Că nu L-am trădat și nu L-am vândut.

SUB ACELAȘI CER ALBASTRU

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru

Sub același cer albastru ne rugăm lui Dumnezeu,
Îndreptăm privirea noastră spre aceleași zări mereu,
Alergăm după răcoarea brizei mării de smarald
Toropiți de focul verii, sub același soare cald!

Pe aceeași iarbă verde ne simțim din nou copii,
Măcinăm aceleași boabe de la spicele-aurii,
Ne hrănim cu-aceeași pâine scoasă caldă din cuptor,
Auzim același tunet, ne umbrește-același nor..

Toate darurile Sale le dă bunul Dumnezeu
Pentru-întreaga omenire pretutindeni și mereu.
Cum zicea Mântuitorul, Fiul Său, Iisus Hristos,
Pentru Tatăl orice suflet e la fel de prețios..

Înțelepți sau fără minte, mai tăcuți ori vorbăreți,
Mai cu simț ori fără scrupul, mai prostuți sau mai isteți,
Oameni buni ori, dimpotrivă, nemulțumitori și răi,
Toți suntem făcuți de Dânsul, toți suntem copiii Săi!

De aceea după moarte El ne strânge-n jurul Lui
Cu o dragoste deplină, ca a cloștei pentru pui.
Nu ne cere nouă daruri Tatăl nostru Dumnezeu,
Doar un lucru ne pretinde și ni l-a cerut mereu:

Să trăim în armonie și în dragoste-între noi,
Cei ce au, să îi îmbrace pe cei jerpeliți și goi,
Cei bogați să îi hrănească pe săracii cei flămânzi,
Cei puternici să-i ajute pe acei ce-s mai plăpânzi,

Iar pe El, pe Tatăl nostru, veșnic să Îl preaslăvim,
Pe Mântuitorul lumii și pe Duhul să-I iubim,
Pragul sfintelor lăcașe deseori să îl călcăm
Ca să ne rugăm în ele și Treimii să-I cântăm!

Cere reciprocitate Dumnezeul Cel Preasfânt:
El ne dă mereu din ceruri, noi să-I dăm de pe pământ..
Dacă astfel ne vom duce pe pământ al nostru trai,
În lumina neapusă ne vom veseli în Rai!

CE PLANETĂ MINUNATĂ..

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

de Preot Sorin Croitoru

Ce planetă minunată ni s-a dat ca locuință
De Acela Care poate, poruncind, să dea ființă
Miliardelor de stele răspândite prin văzduhuri,
Provocând în Cer uimirea legiunilor de duhuri.

Nimeni n-ar putea să știe numărul atâtor stele,
Decât, fără îndoială, Cel ce le-a zidit pe ele.
Toate astrele acestea colosale și greoaie
Răspândesc în jur lumină, scuipând foc din măruntaie.

Cu o foame nesfârșită consumând a lor mâncare,
Ele dăruiesc privirii pâlpâiri de lumânare.
Orice stea strălucitoare are, după cum se știe,
Un cortegiu de planete care-i țin de companie.

Însoțind-o credincioase în orbite alungite,
Cu lumină și căldură sunt la rândul lor hrănite.
Acum faceți socoteala: dacă sunt atâtea stele
Cât n-au mările din lume fire de nisip în ele,

Apoi fiece steluță are minim trei planete,
Câte-or fi în cer cu totul? Calculați pe îndelete.
În infinitatea asta de planete și-alte astre
Viețuim și noi pe una cu tonalități albastre

Datorită apei care, în trei stări de agregare
O acoperă în parte, adăpând pe fiecare..
Are un nucleu fierbinte care pururi clocotește,
Dar de miile de grade nimeni nu se sinchisește

Fiindcă sus, la suprafață, e o climă potrivită
Pentru propășirea vieții de la Dumnezeu ieșită.
O planetă minunată, ce se bucură de Soare,
Învârtindu-se în jurul stelei celei iubitoare..

Și această locuință plus sau minus ca o sferă,
Dumnezeu a îmbrăcat-o într-o fină atmosferă
Ca-într-o platoșă albastră care pururea veghează
Ca s-alunge-n spațiul cosmic ceea ce îi dăunează,

Căci se-ntâmplă ca din partea stelei noastre uriașe
Să mai vină radiații, ca să zicem.. ucigașe.
Când pe Soare se stârnește din senin câte-o furtună,
Mânios nevoie mare, el aruncă mătrăgună,

Dar ozonul cel din aer are rol de barieră,
Nelăsând ca sa pătrundă și ce-i rău în atmosferă.
Astfel Soarele rămâne, cum e și normal să fie,
Steaua care ne menține o planetă veșnic vie.

Dar și apa.. ce minune.. câte legi o guvernează
Și cu câtă măiestrie Dumnezeu prin ea lucrează..
O ridică din oceane când sunt marile zădufuri
Și cu vântul mută norii ca pe niște mari burdufuri,

Îi împinge peste câmpuri, unde omul dă la sapă
Și îi varsă peste plante care strigă după apă..
Apa caldă o scufundă și-o acoperă cu gheață,
Astfel peștii din pâraie niciodată nu îngheață.

Iată câtă grijă are Dumnezeu de creatură,
Și de oameni și de plante și de peștii din natură..
Casă pentru-atâtea specii, sau din cer udând verdețuri,
Apa asta minunată se preface și-n podețuri

Și în mantie pufoasă care grâne încălzește ,
Și în țurțure la streșini care-n soare se topește,
Și în bulgări strânși cu grijă pentru omul de zăpadă,
Și în pistă pentru-atâtea sporturi de Olimpiadă..

Ce planetă minunată ni s-a dat ca locuință..
Tatăl este Arhitectul, Fiul, Cel ce dă ființă,
Duhul Sfânt desăvârșește, precum omul ce nu-și lasă
Casa goală, ci o umple, când și-a cumpărat o casă..

Să-L slăvim pe Tatăl nostru și pe Fiul și pe Duhul,
Ce ne-au dăruit și apa și pământul și văzduhul
Și lumina și căldura stelei ce se cheamă "Soare"
Și ne-au pregătit lăcașe pentru viața viitoare!
amin

BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

🙏🏽 Bucuria mea, povestesc Sfințiții părinții aghioriți despre un monah ce și-a închinat viața cărărilor Sfântului Munte. Un om ce nu vorbea cu nimeni. Niciodată! Dacă îi adresai o întrebare, doar se punea pe plâns. Și fugea de la fața oamenilor. În viața lui fusese arhiereu al lui Hristos. Și se lepădase de credința creștin ortodoxă, de dragul vieții. Cu zâmbet. Trecuse la musulmani de frică să nu-i taie capul. Și îl făcuseră mare boier.

La un mare ospăț, l-au pus turcii să-și bată joc de fosta sa religie, de creștinism. Atunci, luând un pahar cu vin, închindu-se, a rostit plin de patos: Pre voi, pe toți, să vă pomenească Domnul Dumnezeu, întru Împărăția Sa, totdeauna, acum si pururea și în vecii, vecilor. Amin". 

Turcii încremeniseră Fostul episcop i-a intrebat: "De ce nu râdeți?". "Părinte, să te întorci la credința ta creștin ortodoxă. Când ai luat paharul și ai cântat, te-ai umplut de lumină și te-ai ridicat de la pământ de două palme". S-a întors. La Viață. La credința mântuitoare, adevărată creștin ortodoxă. La lacrimile pocăinței.

Așadar, să învățăm din aceasta istorioară că nu se cade nouă să judecăm pe nimeni, dar mai ales pe preoți: "PREOT ÎN VEAC DUPA RÂNDUIALA LUI MELCHISEDEC". Judecătorul nostru al tuturor este Iisus Hristos. El va judeca CU DREPTATE și pe mireni și pe preoți. Cel mai bine este să-i punem pe pomelnice, să ne rugăm pentru ei, să ne rugăm lui Dumnezeu: Doamne, dă-ne preoți buni, să ne putem mântui! Cea mai scurtă cale către Rai este: NU JUDECA! 

                                                                                             Amin și Aliluia!
                                                                                             Preot Ioan 🛎️.

PILDA FURNICII ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

La poarta unei mănăstiri de la poalele Himalayei bătu un pelerin:

– Doresc să vorbesc cu cel mai mare om din acest așezământ, fură primele lui cuvinte, în loc de bună ziua.

Călugării îl măsurară din cap până-n picioare fără să spună un cuvânt și-l duseră la maestrul lor, care era adâncit în citirea unor scrieri. Fără să-și ridice ochii îl întrebă:
– Cu ce te pot ajuta?

– Vreau să-ți fiu discipol, maestre, să devin un om mare așa cum ești tu! Şi preț de o jumătate de oră îi vorbi despre dorințele sale.

Maestrul îl ascultă și după ce termină îi spuse:
– Fiule, tăcerea îți va ascuți auzul și-ți va înfrumuseța cuvintele. Vorbele multe îți cheltuiesc energia… atunci când nu spun nimic. Vrei să-mi fii discipol?

– Da!

– In curtea interioară, lângă fântână, este o piatră mare; te rog să mi-o aduci căci vreau să-mi fac un altar din ea.
Pelerinul se uită spre curte și văzu un bolovan foarte mare.
– Glumesti? Nici zece oameni nu o pot ridica…dar eu.. Maestrul plecase deja, târându-și papucii pe lespezile de piatră. Pelerinul rămase trist. Se așeză dezamăgit pe scările templului..
“Niciodată nu voi putea să fiu discipolul acestui mare om” își zise în gând.Oftând, cu capul plecat, începu să se gândească cum ar putea să ridice minunea de piatră mare cât un munte. Ochii îi căzură pe o furnică ce se oprise din drumul ei chiar în fata piciorului său… cara după ea o greutate de două ori mai mare. Se oprise în fața obstacolului și nu știa ce să facă. O privi curios și văzu că, după o mică ezitare, furnica împreună cu greutatea sa se urcă pe picior și-l traversă de-a latul, continuându-și drumul.“Ar fi putut să-mi ocolească piciorul, dar ea nu… nu s-a dat înapoi din calea obstacolului… cu îndrăzneală l-a depășit… câtă putere la o furnică!” gândi uimit pelerinul și se adânci și mai mult în tristețe.Treceau zilele și pelerinul își făcuse obicei să urmărească cum acționează fiecare vietate în fața obstacolului – adică a piciorului său – și nici una nu avea curajul furnicii. Și mai observă că toate greutățile cărate de furnică depășeau cu mult mărimea trupului ei firav.Într-o zi, maestrul îl văzu plângând. Se așeză lângă el, și-l întrebă cu blândețe:

– S-a întâmplat ceva, dragul meu?

– Maestre, și furnica este mai mare decât mine. Sunt atât de mic…!!
– Mă bucur să te aud spunând asta. Ești pe drumul cel bun!
Înainte de a apuca să mai spună ceva, maestrul era deja departe. Pelerinul se gândi zile la rând cum să facă să ridice piatra și în același timp se gândea și la furnică, la puterea ei...“Voi reuși… voi reuși pentru că îmi doresc din tot sufletul să fiu discipolul maestrului”.
Și-n același timp își dori să fie furnică, să aibă curajul și forța ei. Într-o zi se duse în fata pietrei, o privi cu atenție câteva secunde, respiră profund de trei ori, se interioriză preț de câteva clipe, desprinse brațele încet, încet, ca și când ar zbura și îmbrățișând-o, ridică piatra și o așeză în fața camerei maestrului.

Văzând toate acestea, maestrul râse cu poftă și-i spuse:

– Ai învățat?

– Da, maestre, am aflat multe observând. In primul rând am aflat că maestru poate să-ți fie oricine, chiar și o furnică, dacă ești capabil să înțelegi lecția oferită. In al doilea rând, să nu-ți fie teamă de nici un obstacol, acceptă-l, “intră în el”, fii una cu el… conștientizându-l, îl poți trece cu bine. In al treilea rând, puterea unei ființe nu stă în forța mușchilor ei, ci în Sine; concentrându-mă asupra Sinelui, devenind una cu el, greutatea pietrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic, deși era de două ori mai grea decât mine…In al patrulea rând, să nu judeci pe nimeni după “mărimea” lui, ci după fapta lui… furnica este o vietate atât de mică, dar foarte puternică. Şi-n al cincilea rând, să crezi… să crezi în Dumnezeul din tine, și atunci puterea ta va fi fără limite! Dar toate acestea nu aș fi putut să le învăț dacă nu aveam o motivație, un scop al vieții: să fiu precum maestrul meu.
– Daca vei reuși să fii mereu ca și furnica, atunci ai înțeles unul dintre secretele vieții:
nu există obstacol pe care să nu-l învingi atât timp cât ești cu sufletul curat și centrat în Inimă. Forța din tine poate muta și munții, iar credința ta îți va fi călăuză.Bine ai venit printre discipolii mei..

Sursa

Adriana Maria

Frumoasă-i îndrăzneala

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Frumoasă-i îndrăzneala vieţii re-nnoite,
cu cât i-au fost mai negre păcatele trăite,
cu cât i-au fost mai multe greşelile iertate,
cu cât i-au fost mai grele durerile-ncercate.

Frumos este curajul ce-l capătă iubirea,
când află, dintr-o dată, puternic, mântuirea…
Când se-ntâlneşte-n faţă cu Dumnezeu, deodată,
şi inima-i învie ca din mormânt salvată

.
…Aşa Samariteanca a fost după-ntâlnirea
cu Domnul, la fântână, aflându-şi mântuirea…
Din cea mai temătoare, mai slabă şi retrasă,
a devenit femeia nespus de curajoasă…

S-a dus, chemând la Domnul cetatea ei întreagă,
vestindu-le-Adevărul, ca toţi să-l înţeleagă…
Cuvântul şi iertarea cu toţii să primească,
la fel cu-a ei, viaţa Hristos să le-o-nnoiască.

Şi-aşa mărturisire a dus ea prin cetate,
că s-au întors la Domnul atâtea vieţi chemate;
iar, după ani, când vremea prigoanelor sosise,
aici aflară fraţii atâtea uşi deschise…
*
…O, voi, Samaritence, aveţi pe veşnicie –
dac-aţi aflat pe Domnul – o mare datorie:
s-aduceţi cu-ndrăzneală, prin vorbă şi prin faptă,
cetatea voastră-ntreagă la Domnul Ce-o aşteaptă…

Traian Dorz,

Nebunii urcă-n vârf de tot,

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Nebunii urcă-n vârf de tot,
Comandă lumea idiot,
Declară zilnic un război,
Murim săraci, murim umili,

Din moftul unor imbecili
Şi este vai şi-amar de noi.
Nu mai există nici valori,
Nu se mai nasc nemuritori,

Există bani şi-atâta tot,
Să fim maimuţe-n carnaval,
Maimuţa n-are ideal,
Maimuţa are numai bot.

Sunt puse ţările la zid,
Democraţia e un vid,
Sub echilibrul pururi frânt,
Se-aruncă-n lume maladii,
Popoarele spre-a se rări,
Că-s prea mulţi oameni pe pământ.
______________
Adrian Paunescu

DIN POVESTIRILE DUHOVNICEȘTI ALE CUVIOSULUI PUSTNIC EUFROSIN!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

CUM ADUCE DIAVOLUL ISPITE ASUPRA OAMENILOR BUNI!

Un frate l-a intrebat pe unul din batrani, zicand :
-Cum diavolul aduce ispite asupra sfinților ?
Și i-a zis lui bătrânul :
*A fost unul din părinți, Nicon, care locuia în Muntele Sinai. Și iata că,un bărbat mergând la casa unui faranit și găsind pe fiica lui singură, a căzut cu dânsa. Și i-a zis ei :
-Spune că pustnicul avva Nicon ți-a făcut asta. Și când a venit tatăl ei și a aflat, a luat sabia, s-a dus la bătrân și bătând în ușă, a ieșit bătrânul. Și întinzând el sabia ca să-l omoare, s-a uscat mâna lui. Și ducându-se faranitul la biserică, a spus bătrânilor și au trimis la dânsul și a venit bătrânul. Și bătându-l mult, voiau să-l alunge. Și s-a rugat zicând :
- Lasă-mă aici, pentru Dumnezeu, ca să mă pocăiesc, și despărțindu-l pe el trei ani, a dat poruncă ca nimeni să nu meargă la el. Și au trecut trei ani, venind în fiecare duminică la biserică și făcând metanie, se ruga la toți zicând
-Rugați-vă pentru mine ! Iar mai apoi s-a îndrăcit cel ce a făcut păcatul și a pus ispita asupra bătrânului. Și a mărturisit în biserică ca el a făcut păcatul și a vrut să năpăstuiască pe robul lui Dumnezeu.Apoi ,au mers toți oamenii la bătrân și au zis :
- Iartă-ne pe noi, avvo ! Și le-a zis lor :
-De a vă ierta, iertați sunteți; dar a rămâne aici cu voi nu mai rămân, că nu s-a aflat un om dintre voi să aibă dreaptă socoteală și să-i fie milă de mine. Și așa a plecat de acolo. Și a zis bătrânul către fratele :
-Vezi cum diavolul aduce ispitele asupra sfinților ?

Sfârșit și lui Dumnezeu laudă!

"Un călugăr smerit"

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

O pildă minunată de smerenie ne-a lăsat Sf.Grigore Dascălul!

Să fii ales mitropolit al Țării Românești din postura de ierodiacon, să mergi pe jos de la mănăstirea de metanie la mitropolie, să te apuce noaptea pe drum,să bați la poarta unui preot de la intrarea în București pentru a te găzdui peste noapte,să fii primit în cocina porcilor,să îi mulțumești a doua zi,iar la instalare să îl vezi pe acel părinte în fruntea soborului, dar dând cu ochii de călugărul disprețuit,care era de fapt mitropolitul ales și rușinându-se,bătând în retragere,să audă aceste cuvinte de îmbărbătare:

—Nu vă jenați părinte!!! Rămâneți în sobor,chiar dacă porcii au fost mai ospitalieri cu mine decât sfinția ta!!!

Acesta înseamnă să fii călugăr smerit !".

Dumnezeu pe cei smeriți îi înalță...

Trufașul ateu

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!


                         


Într-o zi, un trufaș zice unui credincios:

- Ce, sunt copil, să mă tem de Dumnezeu, eu sunt ateu?!

Credinciosul îi răspunde:

- Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei.
- A trecut o bucată de vreme și iată-l pe trufaș venind la cel credincios:
- M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până voi muri. Și acum, m-a luat cu ciomagul și m-a alungat.

- Cel credincios i-a răspuns:

- Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul dumitale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu și, auzindu-te, ba azi, ba mâine, și-a zis și el: ”Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?”

- Și de aceea te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e numai feciorul, ci mai ales dumneata.

- Trufașul a pus capul în pământ și n-a mai zis nimic.

Încredere

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!



Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită. - Ei, lasă, femeie, a încercat să o liniştească omul, lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!

- Mai, omule, zise atunci femeia sa, dar ce poate fi bine când, uite! - nu avem unde sta peste noapte?!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet.
Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.

Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii. - Vezi, i-a mai spus omul femeii - trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate.
Ţii minte ce ţi-am spus aseară? "Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine".


"Fără nicio îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine".

Glasul iertării

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                     


Un călugăr a fost nevoit a merge într-o bună zi într-un oraş mare, însoţit fiind de o rudenie a sa.
În mijlocul vacarmului citadin monahul a pretins că a auzit un greiere, deşi tovarăşul său de drum nu l-a crezut.

Trecând strada şi căutând atent sub un copac, călugărul a găsit greierele, spre stupefacţia rudei sale.
– Trebuie că ai un auz supraomenesc!
– Nu. Urechile mele nu sunt diferite de ale tale. Totul depinde însă de ce asculţi cu ele.
– Nu se poate! Eu n-aş putea auzi un greiere în acest zgomot!
– Depinde de ceea ce este important pentru tine. Să facem o demonstraţie.
Apoi monahul a scos cateva monede pe care le-a lăsat să cadă discret pe asfaltul trotuarului. Pe dată, cu tot zgomotul asurzitor al oraşului, toţi oamenii dimprejurul lor şi’au întors capetele speriaţi că banii căzuţi erau ai lor.
– Înţelegi acum? Totul depinde de ceea ce este important pentru oameni… Dacă privim şi ascultăm zilnic ştirile morbide şi gâlcevitoare ale televiziunilor, urechile noastre se vor fixa doar pe ceea ce este urât şi rău. În felul acesta se induce frica şi astfel devenim temători şi neputincioşi!

După care spunem:
„E greu, oamenii sunt răi, trăim într-o lume nesigură şi urâtă, în care nu mai poţi avea încredere în nimeni şi nimic…”.

Iar între timp greierii cântă, frunzele foşnesc, apele curg…iar noi nu le auzim.
(Traducere din limba greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu).

"Un bătrân ascet învăţa: „Cu fiecare «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!», pe care-l spunem, batem la poarta milei si iertării dumnezeieşti, în ceruri. Dinăuntru se aude un sunet ca un tunet, ba chiar mai puternic decât tunetul, mai puternic decât toate trâmbiţele: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Şi răspunde Domnul Cel atotprezent: «Fiule, iertate îţi sunt păcatele»”.

Când spunem Rugăciunea lui Iisus, diavolul este deranjat şi pleacă, iar harul divin lucrează pentru noi, ne răcoreşte, iar pe duhurile rele le arde.

(Efrem ieromonahul, stareţul Manastirii Vatoped)

MAI 'NAINTE DE A CERE..

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută! 

de Preot Sorin Croitoru

 
Mai 'nainte de a cere,
Mulțumește, dragul meu,
Pentru tot ce-n viața asta
Ți-a dat bunul Dumnezeu.

Da, eu știu că El ți-e Tată
Și că-i dreptul tău să-I ceri,
Dar în fiecare ASTĂZI
Mulțumește-I pentru IERI!

Mai 'nainte de a cere
Lucruri care nu-ți rămân,
Cere-I daruri pentru suflet

Milostivului Stăpân,

Căci atunci când ceasul morții
Și la tine va veni,
Toate lucrurile tale,
Spune-mi, ale cui vor fi?..

Cere-I mai întâi credință,
Cere-I frica de păcat,
Cere-I să îți dea voință
Ca să viețuiești curat,

Fără judecări și bârfe,
Calomnii și osândiri,
Fără desfrânări murdare,
Așa-zisele "iubiri",

Fără vorbe nesimțite,
Născătoare de sminteli,
Fără zile petrecute
La băut în leneveli..

Dacă deci vei ști, creștine,
Mai întâi să mulțumești,
Iar apoi, smerit, vei cere
Cele ce mai sus citești,

Pentru toate celelalte
Nu te-ngrijora defel,
Ci rostește "Tatăl nostru",
Apoi are grijă El!

Călugărul ...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Era un călugăr care căzuse într-o asemenea nepăsare încât nu numai că şi-a abandonat pravila, dar era chiar gata să se întoarcă în lume.

Se duse în ţinutul său natal, în insula Kefalonia, unde demonizaţii se adună lângă moaştele Sfântului Gherasim spre a fi vindecaţi.

 Deoarece se afla lângă racla cu sfintele moaşte se duse să i se închine sfântului, dar o femeie demonizată îl întâlni şi îi spuse:

- Ştii tu ce ţii în mână?

   Ah, măcar de-ai şti ce ţii în mână, ticălosule!

Dacă ai şti măcar cât de tare mă arde şiragul tău de metanii! Iar tu îl porţi doar din obişnuinţă, în mod formal !

Monahul rămase ca lovit de trăsnet !

Era de la Dumnezeu tot ceea ce vorbise demonul. Monahul îşi veni în sine. Dumnezeu îl lumină şi el îşi spuse:

 „Vezi ce nechibzuit sunt! Ţin în mână cea mai grozavă armă şi nu pot lovi măcar un demon. Şi nu numai că sunt incapabil să-l lovesc, că el mă face captiv oriunde doreşte. Am păcătuit, Dumnezeul meu!”

Şi chiar în acel moment, se duse la mănăstirea sa ca să se pocăiască. Odată ajuns acolo, puse din nou început bun. El avansă atât de mult în rugăciune şi, în general, în viaţa monahală încât deveni model pentru mulţi alţii.

 Eu, nevrednicul, am avut şansa să mă întâlnesc cu acest bătrân. Tot ceea ce puteai auzi de la el era:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” – neîncetat. Dacă îi spuneai ceva, îţi răspundea scurt, în câteva cuvinte, iar apoi limba sa revenea imediat la rugăciune. Atât de tare se obişnuise cu ea. Atât de grozav îl schimbase rugăciunea.

 Şi imaginaţi-vă că valoarea rugăciunii şi a şiragului de metanii îi fuseseră dezvăluite de diavolul – involuntar, desigur – după judecăţile şi planurile de nepătruns ale Celui Preaînalt!

La un croitor vestit...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

La un croitor vestit, vine-o inimă rănită
Și cu ochii plini de lacrimi, cere să fie cusută!
Croitorul o privește, plin de milă și căldură
Și încearcă să-i găsească fir și petec pe măsură!
El o coase și-o "descoase"

Despre ce s-a întâmplat,
Știind că nu-i prima dată, când vine la reparat!
Ea sfioasă-și pleacă ochii:
"Știu, că nu te-am ascultat!

Mai repară-mă o dată și promit că nu mai fac!"
Scuturându-și capul, trist,
Croitorul o întreabă:
"Scuză-mă, dar nu rezist....cum de ești așa de bleagă?

Te-am cusut de-atâtea ori, sfaturi bune eu ți-am dat,
Însă nu trece prea mult și vii iar la reparat!
Milă-mi este-acum de tine... ciudă-mi e că nu m-asculți,
S-alegi cu mai multă grijă și să știi când să renunți!

Te-arunci cu capu'-nainte,
Crezând că stau brațe întinse,
Te trântești cu toată forța de zid și de uși închise!
Uită-te și tu la mine, că-s bătrân și nu mai pot,

Teamă-mi e de ziua-n care, n-am să pot pune la loc
Bucățelele pe care le-ai împrăștiat prin lume...!
Ai să pierzi inconștient-o chiar și sufletul din tine!"
Fiecare "împunsătură" care-i provoca durere,
O primea ca pe-o pedeapsă: resemnată în tăcere!

Croitorul puse firul, tare, ca dojana grea!
"Sper c-această cusătură, să îți fie ultima!"
Fiecare inimă cred că a fost la croitor,
Cu o rană de cuvânt, de iubire, sau de dor!

Cred că ați ghicit desigur croitorul cel sărman,
Vestit, plin de iscusință...este creierul uman!
Dacă inima ar fi de natură ascultătoare,
Poate n-ar mai fi nevoie, creierul, să o repare!