Doi oameni.

BUNĂTATEA
Un sătean rău şi fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneaţa sa un bou al vecinului său, îl lovi şi-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun şi credincios, găsi, în altă zi, în ţarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte şi-i zise:
- „Iată, vecine, am găsit oile tale în ţarina mea, şi ţi le-am adus”.
Săteanul cel rău se ruşină şi-i zise:
- "Tu vecine, eşti mai bun ca mine…”
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.

Ţinta alergării

Un om credincios şi bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorinţa lui de pe urmă este ca toţi prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toţi prietenii veniră la locuinţa lui ca să-l întovărăşească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toţi prietenii se ţinură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furişau - şi plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el îşi lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Aşa că cei doi prieteni împărţit între ei averea.
Aşa este, iubiţii mei, şi cu Biserica noastră,
Ea cheamă la moştenirea cerurilor pe toţi, dar puţini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alţii se tem de ploaia încercărilor, alţii sunt fulgeraţi de trândăvie, iar unii îşi pierd curajul pe drum.
Aşa că puţini ajung la ţinta alergării...
Mulţi chemaţi, puţini aleşi.