Cuvinte din inimă

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." 

Doamne ajută!

O oarecare femeie, pe nume Hrisovalantu, se nevoia în lume, iar Stareţul nostru o avea drept maică duhovnicească și o cinstea mult. Era foarte virtuoasă și milostivă. Tot ce avea, dădea milostenie. Pe oricine vedea, îl chema și‑i dădea milostenie. Stareţul ne spunea despre ea, atunci când ajunsese la sfârșit: „Numai Cuvioșii Părinţi, asceţii, pustnicii văd aceste lucruri, nimeni altul nu le vede. Vedea trecând pe dinaintea ei tot ce dăduse: saltele, plăpumi, pături. Tot ce dăduse”. Și spunea: „Ce lucruri de diamant! Ce aurării! Eu nu am dat nicio plapumă de aur. 

Ce este aceasta?”. Vorbea singură și noi o auzeam. Spunea: „Ce saltele de aur, ce pături de aur sunt acestea? Ce lucruri frumoase sunt acestea!”. Așadar, tot ceea ce dăduse, treceau pe dinaintea ochilor ei și le vedea. În ceasul morţii sale le‑a văzut. Și șoptea: „Hai, Gheronda! Hai, Gheronda! Vino odată, Gheronda! A sosit ceasul meu, a venit Îngerul, hai Gheronda!”. De îndată ce a venit, la ora zece, s‑a împărtășit și în acea clipă s‑a sfârșit.

Această femeie îl iubea mult pe Sfântul Ioan Botezătorul. Postea, la fiecare prăznuire a sa făcea priveghere de toată noaptea și nici apă nu bea. Odată, după ce s‑a îmbolnăvit de cancer și avea dureri insuportabile, a spus:

– Cinstite Înaintemergătorule, eu te‑am iubit, te‑am cinstit, am postit, dar tu de ce nu vii acum să mă ajuţi?

Atunci i s‑a arătat Sfântul Ioan Botezătorul în chip de călugăr, ţinând într‑o mână un mic felinar, iar cu cealaltă mână o ţinea pe fiica ei, care murise mai înainte și a întrebat‑o:

– Ce ai?

– Nu vezi ce am? Nu mai pot de dureri. Mor.

– Nu te mâhni!, i‑a spus Sfântul. Nu mai ai vreo injecţie? Fă‑o și nu te va mai durea.

Apoi a dispărut Sfântul, au dispărut și durerile și a plecat din cele de aici fără durere.

Extras din Cuvinte din inimă – Stareța Macrina Vassopoulos, Editura Evanghelismos, 2015.


Sfântul Ioan Botezătorul

ȚAPUL ȘI MĂGARUL

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

                   

Era odată un măgar cuminte
Și liniștit, și tare cumpătat,
Și receptiv la orice rugăminte,
Și primul săritor la ajutat.

Iar tot acolo, în vecinătate
Un țap obraznic viața și-o trăia –
Fără de griji, în plină libertate,
Care știa din plin a profita.

Ei se-ntâlneau ades pe șesul mare
Cuminți vecini – cu iarbă se hrăneau:
Măgarul și cu țapul pe-o cărare
Mergeau la adăpat, ori se plimbau.

Dar iată că-ntr-o zi, după o ploaie,
Când șesul era apă și nămol,
Se plânse țapul: – Un picior mă doare
Și nu mai pot ajunge la ocol!

Tot șchiopătând, rugă atunci măgarul
Cu ochi-n lacrimi și cu tulburare:
– Măi frate, simt pe pielea mea calvarul,
Mă du, te rog, acasă în spinare!

Se pare că de piatra din cărare
Copita mi-am strivit până la os
Și-abia de mă pot ține pe picioare,
Nu mă lăsa la greu, te rog frumos!

Măgarul nici nu puse la-ndoială
A țapului cuvinte – îl crezu,
Sărmanul nu știa că-i amăgeală
Și că vecinul lui se prefăcu.

Așa că-l aburcă frumos în spate
Și îl purtă spre casă, întristat
De suferința bunului său frate,
Care ofta întruna, deprimat.

Așa l-a dus măgarul vreo trei zile,
Pân’ la izvor, la șes și înapoi.
Sperând că țapul se va face bine
Cu iarba cea mustoasă din zăvoi.

Dar țapul șmecher, cățărat în spate,
Crăpa de râs, rânjind câte-un oftat,
Privind cum prin noroiul de la sate
Măgarul se îngloadă repetat.

Dar într-o zi, privindu-se-n băltoacă,
Ca în oglindă, ce văzu măgarul?
Un țap fudul cum râde pe la spate
Și îl tot strâmbă, că e prost, sărmanul...

Înțelegând că totul e o farsă,
Iar țapu-i nesimțit și profitor,
Porni măgarul trist cale întoarsă,
Pe-un mal de râu cu val amețitor.

El, fără să cuvânte, intră-n apă
Și-n valuri tot mai mari se cufunda.
– Ne înecăm, strigă de frică țapul,
Măgarule, eu nu pot înota!

Măgarul se făcu că nu-l aude,
Și se-afundă în valuri pân’ la bot:
– Am auzit că apa asta-i o minune
Și poate vindeca aproape tot!

Dar dacă valul ăsta nu m-a ține,
Măcar voi fi cu sufletu-mpăcat
Că pentru un prieten bun ca tine,
Eu m-am jertfit, iar tu te-ai vindecat!

„Îneacă-te, cum vrei, dar fără mine”,
În gând își zise țapul, vrând să sară...
Numai că valurile îi păreau străine,
Iar malurile rău se-ndepărtară...

Văzând că nu mai are vreo ieșire,
Atinse c-un picior un val spumos,
Apoi țipă el, palid de uimire:
– M-am vindecat, acum sunt sănătos!

Abia atunci spre mal porni măgarul
Pe-afurisit din spate aruncând –
Când speriatul țap atinse malul,
Fugi ca aghiuță, scăpărând...

Morala:

Când bunătatea stă în față cu prostia,
Iar cel viclean profită și înșală,
Se va sfârși curând „prietenia”,
Căci relele ieși-vor la iveală.

Autor Diana Sava Daranuța
Ilustrație de Diana Sava Daranuța