de Preot Sorin Croitoru
Când eram în perioada anilor de studenție
Am trăit ca toți studenții, mai așa, în sărăcie,
Fiindcă-n anii facultății regula e generală:
Întâi trebuie să-ți saturi foamea intelectuală,
Iar apoi, de-ți mai rămâne câte-un șfanț prin buzunare,
Te gândești să-ți cumperi "țoale" și vreo pâine de mâncare..
Când aveam un ban grămadă, năvăleam în librărie,
Cheltuiam pe cărți "averea".. și-apoi foame, măi bădie..
Și a fost să se întâmple ca iubirea mea de carte
Să mă lase-n dese rânduri fără nici un ban deoparte;
Mai întâi cu mâna spartă cheltuiam precum eroul,
Iar apoi, în vremea"crizei", n-aveam bani să iau metroul!
Nu aș sfătui pe nimeni să urmeze calea asta,
Alternând ca subsemnatul abundența cu năpasta.
Cred că mult mai bună este sfânta cale-a prevederii,
Amintindu-ne la bine și de vremea ne-averii..
Iată-mă ajuns la zero și sătul de împrumuturi..
Caută prin buzunare și începe să le scuturi,
Cine știe, poate-ți cade vreun leuț de-o margarină,
Sau măcar de o franzelă cât de mică sau puțină..
Dar nimic n-a vrut să cadă, cum cădea în alte rânduri..
Necăzând din buzunare, am căzut atunci pe gânduri..
Nu vroiam să cer la nimeni, chiar de mi-ar fi dat băieții,
Ci am vrut să sufăr foamea ca pahar amar al vieții..
M-am închis în cămăruță (locuiam într-o chilie)
Și m-am pus pe rugăciune precum sfinții din pustie.
N-am mai vrut să merg la cursuri, căci și-așa teologiei
Tare bine îi mai prinde perioada isihiei..
Două zile-nchis în casă eu, studentul "zăvorâtul",
Pân' la urmă mă cuprinse foamea mare și urâtul..
Și îmi amintesc ca astăzi, am căzut la rugăciune
Și-am rostit un "Tatăl nostru" ce mi s-a părut minune..
Când am zis cuvântul "Tată" (vă vorbesc din amintire)
Am simțit așa, deodată, umilință și iubire..
M-am simțit precum sugarul dependent de-a sa mămică
Ce ușor îl izbăvește și de foame, și de frică..
Sentimentul dependenței îl simțeam total în mine,
Fără-mpotriviri deșarte, fără-o umbră de rușine.
Fiu al Tatălui din ceruri mă simțeam ÎN REALITATE,
Nu era așa, o vorbă, printre multe aruncate..
Rugăciunea mea smerită continua cu-a ei trăire,
Îndreptându-mi eu spre Tatăl nesfârșita mea iubire..
Când a fost să-I cer și hrana, "pâinea" dată spre ființă,
Lacrimi mi-au udat obrajii, lacrimi calde de credință!..
Parcă-abia în clipa-aceea, nemâncat de două zile,
Am simțit valoarea pâinii, unei "simple" pâini umile,
Fiindcă îndopați de-a pururi cu tot felul de cărnoase,
Am uitat de frumusețea pâinii rumene, pufoase,
Am uitat întâi a cere, cum cuvine-se a face,
Pâinea noastră cea DE ASTĂZI, ce-n cuptoare mari se coace,
Plămădită din făina unui grâu muncit o vară,
Recoltat cu mare grijă de pe câmpul cel de țară..
Am uitat această pâine s-o primim cu mulțumire,
Am uitat că "simpla" pâine e o formă de iubire,
Am uitat că Tatăl nostru este cel ce-o dăruiește
Unei lumi ce, din păcate, astăzi rar Îi mulțumește..
Da, în rugăciunea-aceea spusă-n liniștea chiliei,
Ars în focul foamei mele datorată sărăciei,
Am aflat valoarea pâinii și-am știut cu umilință
S-o cer Tatălui din ceruri plin de lacrimi de credință..
Poezia se termină, doar atât doream a spune,
Nu știu, poate dumneavoastră așteptați și vreo minune
Și-ajungând acum la capăt, v-a cuprins dezamăgirea,
Negăsind acea minune când ați terminat citirea..
Nu m-am ostenit degeaba, sunt convins că întâmplarea
E destul de ziditoare, meritându-se răbdarea.
O, de-am învăța cu toții cum se spune-o rugăciune,
Fiecare ar fi martor, da, la PROPRIA minune..
