"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!
În anii în care viețuiam la pustie, aproape în fiecare Post al Adormirii Maicii Domnului, în timp ce citeam Psaltirea, o viperă îmi dădea târcoale.
Nu știu dacă era o simplă întâmplare sau o încercare îngăduită de Dumnezeu.
Știu doar că, de fiecare dată, lupta nu era atât cu șarpele, cât cu frica ce încerca să-mi oprească rugăciunea.
Era în Postul Adormirii Maicii Domnului.
În fața căsuței mele de lemn, așezată între brazi și stânci, citeam Psaltirea.
Nu era nimeni în jur.
Doar cerul, pădurea și Dumnezeu.
Psalmii curgeau încet, ca o apă limpede peste sufletul meu.
Și tocmai atunci, când inima începea să se încălzească de rugăciune, am simțit că ceva se mișcă la picioarele mele.
Am coborât privirea...
O viperă.
Mare.
Neagră.
Nu s-a repezit asupra mea.
Nici măcar nu șuiera.
Se târa încet, când pe o parte, când pe alta, apropiindu-se tot mai mult.
Parcă nu trupul meu o interesa.
Parcă voia doar să-mi fure liniștea.
Să-mi oprească rugăciunea.
Să-mi închidă Psaltirea.
Mâinile au început să-mi tremure.
Glasul mi s-a stins.
Ochii îmi rămăseseră pironiți la șarpe, iar psalmii pe care îi rosteam cu o clipă înainte nu mai puteau ieși din pieptul meu.
Nu-mi mai găseam cuvintele.
Numai lacrimile.
Și atunci, din toată neputința mea, am strigat:
„ *Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, pentru _rugăciunile duhovnicului meu_ , nu mă lăsa! Alungă șarpele din calea mea! Tu vezi că nu mai pot citi* *Psaltirea* ...”
Nici nu am sfârșit bine rugăciunea.
Și s-a făcut o liniște pe care n-am mai trăit-o niciodată.
Vipera s-a oprit.
A rămas nemișcată o clipă.
Apoi, încet, foarte încet, s-a întors și a plecat printre ierburi, pierzându-se în tăcerea muntelui.
Atunci Psaltirea mi-a căzut din mâini.
Nu de frică.
Ci de cutremur.
Am căzut în genunchi și am plâns.
Nu pentru că scăpasem de șarpe.
Ci pentru că am simțit cât de aproape este Maica Domnului de omul care, în neputința lui, nu mai știe decât să strige după ajutor.
Au trecut mulți ani.
Dar ori de câte ori deschid Psaltirea, îmi aduc aminte de acea ispită.
Astăzi nu mă mai cutremură atât de mult șarpele pe care l-am văzut atunci.
Mă cutremură altceva.
Cel mai primejdios șarpe nu este cel care se târăște prin iarbă.
Ci cel care se strecoară nevăzut în inimă și ne șoptește:
„Lasă rugăciunea pe mai târziu...”
Și dacă îl ascultăm destulă vreme...
ajungem să nu mai deschidem Psaltirea deloc.
Iar când Psaltirea rămâne închisă,
inima începe, încet, să se închidă și ea. (monahia Ierusalima)
__________________________
Si un
sf.pr.ne invàta ca atunci cand avem o ispita sa cerem in rugaciune si :" pt rugaciunile pr nostru duhovnic..." Pt ca el ne poarta in rugaciuni pe fiii lui
duh.si are mare trecere Sus!
De asemenea sa strigam si la sfintii pustnci purtatori de Duh caci ne aud prin Duhul Sfant !
