Graba diavolească

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Târziu în noapte, într-o chilie pustie, se ruga un tânăr călugăr. Era foarte obosit, istovit de munca grea din timpul zilei, și acum rostea grăbit cuvintele rugăciunii, dorind să termine cât mai repede lunga pravilă. De câteva ori se încurcă, se opri, apoi continuă tot la fel de repede. Nu văzu însă cum, sub fereastră, se ridicase o siluetă. Oaspetele nepoftit era uriaș și stătea aplecat, ascultând fiecare cuvânt, cu un zâmbet satisfăcut pe fața sa.

Când îl auzi pe călugăr greșind cuvintele rugăciunii, își lovi cu umărul ușa și intră înăuntru.
Călugărul rămase fără glas. În fața lui, urât mirositor și diform, stătea… diavolul.
— Ei, ce zici? Ai bolborosit destul? – râse batjocoritor oaspetele.
Tânărul ridică mâinile, se retrase într-un colț și căzu, lipindu-se de perete.
— Ieși, ieși! Pleacă, pleacă! – șoptea el. Mâna îi urcă, iar metaniile îi atârnau fără vlagă.
Diavolul rânji, aruncă o privire batjocoritoare spre metanii și se apropie mai mult:
— Nu, nu plec. Acum ești al meu!
Călugărul dădu din cap în negație.
— Nu! Nu sunt al tău! – repetau înspăimântate buzele lui.
— Cum să nu fii al meu? Ești un flecar! Totul pe grabă, pe fugă, doar să scapi mai repede! Ridică-te, hai să mergem!
Fața tânărului se acoperi de sudoare. Încerca să se stăpânească, dar se sufoca din cauza mirosului respingător pe care îl răspândea diavolul, dorind să întoarcă privirea.
— De ce-ți întorci nasul? – răcni brusc diavolul. – Te-am auzit cum te rogi! – și începu să imite repezit cuvintele călugărului, batjocorindu-l.
Tânărul se înroși de rușine.
— Te recunoști, nu-i așa? – râdea demonul.

Da, călugărul se recunoștea: graba sa, greșelile sale.

Dar, totuși, el era cineva care Îl iubea și Îl respecta pe Dumnezeu, așa că ridică privirea și, simțind un curaj neașteptat, spuse hotărât:
— Nu sunt al tău! Eu sunt creștin!
— Ha-ha-ha! – izbucni în râs diavolul. – Creștin! Sunt mulți ca tine care rătăcesc pe pământ!
Făcu o mișcare, iar peretele chiliei se deschise ca prin minune, iar călugărul văzu toată lumea. Mii de oameni se grăbeau, alergau unii înaintea altora, încurcându-se în propria grabă.
Tensionați, cu fețele obosite, păreau niște jucării mecanice.
— Uite-i, – rânji diavolul batjocoritor, – păpușile omenești. Totul pe grabă, în dorul lelii… Crezi că au timp să reflecteze? Să facă ceva profund și serios?

Călugărul clătină trist din cap: cum să fie timp?
Diavolul continuă:

— Așa trăiește toată lumea: fugind, fugind. Pe grabă mănâncă, pe grabă vorbesc cu prietenii. Știi cum se numește asta? Graba diavolească. Iar diavolească înseamnă că e a mea!
Și cu aceste cuvinte, își întinse mâna, autoritar și amenințător:
— Ridică-te!
Omul tremura. Înțelesese că, dacă nu va face nimic în acea clipă, va cădea pentru totdeauna sub puterea chinuitoare a acelor gheare nemiloase. Dar cum să se salveze, dacă până și rugăciunea, singurul mijloc de ajutor, fusese lipsită de putere în gura lui?
Și, deodată… liniștit, clar și ferm, rosti:

— Tatăl nostru!

Cuvintele sunau limpede, iar demonul se încruntă.
— Sfințească-se Numele Tău! Vie Împărăția Ta! – rostea fiecare cuvânt cu greutate, rar, profund, iar rugăciunea, pe care o spusese de mii de ori fără să se gândească, căpătase brusc o putere nouă.
— Facă-se voia Ta…

Oaspetele începu să se simtă rău, își mișcă neliniștit nasul, neputincios. Iar când călugărul termină rugăciunea și spuse clar și hotărât „Amin!”, diavolul tresări – și dispăru.
Chilia deveni tăcută. Înecat în lacrimi, tânărul se târî spre altar și apucă icoana Maicii Domnului.
— Iartă-mă, iartă-mă! – șopteau buzele lui.

Plânse mult, cerând iertare, apoi deschise pravilă și începu să citească, încet, liniștit și clar.
…Diavolul rătăcea prin pădure, aruncând priviri furioase spre chilia călugărului. Mai înainte întunecată, acum strălucea ca un foc. Era căldura rugăciunii, iar acel foc arzător îl chinuia de la distanță. Furios, scrâșnea din dinți, dar nu mai putea să se apropie.

p. s.
Vă regăsiți în această întâmplare ?
Nu cumva suntem asemănători acelui călugăr ?

Bogaţii şi săracii

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Cu mult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept într-o zi plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul său toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea însă că la porţi erau adunaţi nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele 1-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii, în timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:

- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!

După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:

- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci 1-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!

Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!
"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)

„Judecata este rară milă pentru cel ce n-a făcut milă." (Sfânta Scriptură )