JUDECĂȚILE LUI DUMNEZEU

(poveste pentru copiii de toate vârstele)
de Preot Sorin Croitoru

Dragii mei, a fost odată
În cetatea-'ndepărtată
O femeie preasăracă:
Nu știa ce să mai facă
Pe copii ca să-i hrănească..

Nu știa ce să le deie
Amărâta de femeie,
Să le pună de mâncare,
Căci erau în număr mare..
Nu sorbeau nici bine zama,
Că plângeau din nou la mama!

Creatorul Cel din ceruri,
Cu-a Sa sfântă rânduială
Hotărî să o lovească
Pe femeie cu o boală
Nu ușoară, ci urâtă,
De-o plângeau de zor copiii
Pe săraca amărâtă..

Ba în zilele acelea
Cel Atoateștiutor
Îl chemă pe dată-'n ceruri
Pe-al ei înger păzitor:
"Sufletul acelei mame
Să-l aduci într-o clipeală,
Că M-am hotărât pe dânsa
Să o scap de osteneală.
A trăit destul săraca
În durere și în chin.
Acum vreau s-o duci în Raiul
Fără lacrimi și suspin".

Auzind acea poruncă
Sfântul înger năucit,
Ezitând rosti atuncea
Un "Da, Doamne" bâlbâit..

Într-o clipă iar coboară
În căsuța cu durere,
Unde mama suferindă
Viață-'n rugăciune cere..

Ce mai vaiete acolo,
Cum plângeau sărmanii prunci..
Îngerul, zdrobit de milă,
Zise-'n mintea lui atunci:

"Niciodată până astăzi
N-am fost neascultător,
Dar să-mi fie cu iertare:
Eu femeia n-o omor"!

Deci privind încă o dată
Spre cea care zace-'n boală,
El în ceruri se întoarce
Abătut, cu mâna.. goală!

Când îl vede Creatorul
Fără suflet, încruntat
Își întreabă slujitorul:
"De ce nu M-ai ascultat"?

Îngerul răspunde-atuncea
Cu o voce preaumilă
Și cu ochii plini de lacrimi:
"Eu.. n-am mai putut de milă.."

"Bine, îi răspunse Domnul,
Care va să zică Eu
Nu am fost de data asta
Milostiv, cum sunt mereu?..

Nu te pedepsesc pe tine,
Nici nu te alung din cer
Cum l-am alungat odată
Pe trufașul Lucifer!

Ia' coboară-te în mare
Unde-i apa mai adâncă
Și să-mi zici ce vezi acolo,
Ridicând cutare stâncă"!

A plecat în mare grabă
Îngerul ascultător,
Într-o clipă e în mare,
Căci e iute de picior!

"Văd aici o pietricică"..
"Crap-o-'n două Eu îți zic,
Și să-mi spui ce vezi în mijloc".
"Doamne, văd.. un vierme mic".

"Spune-Mi, cine-l ține-'n viață,
Spune-Mi, cine îl hrănește?
Oare nu sunt Eu Acela
Ce pe vierme îl iubește?

Dacă-'un amărât de vierme
Eu așa îl îngrijesc,
Pe copiii muribundei
Oare o să-i părăsesc"?

Îngerul atuncea plânge:
"Iartă-mă, Stăpâne bun,
Cât de rău acum îmi pare,
Nici măcar nu pot să-Ți spun"!

Într-o clipă sfântul înger
Se întoarce la bordei,
Unde plâng nevoie mare
Doisprezece puradei.

Fără nici o ezitare
(Cum făcu la început..)
Smulge sufletul din mamă,
După cum i-a fost cerut.

Și zburând cu el spre Ceruri,
Se gândea, urcând cu pace,
Că Atoatețiitorul
Știe pururea ce face!

Îngerașul cu pricina
Duse sufletul smerit
Sus, în Raiul desfătării,
Unde-i Domnul Cel slăvit..

Vă imaginați acuma,
Când măicuța a murit,
Pe ce plâns și tânguială
Mititeii s-au pornit?..

Se-auzea din depărtare
Plânsul lor nepotolit!
Deci trecând atunci pe-acolo
O caleașcă, s-a oprit.

Coborî o boieroaică
Toată numai diamante,
Toată îmbrăcată-'n blănuri
Și-alte haine elegante..

Auzise de afară
Plânsul pruncilor din casă
Și întârziindu-și drumul,
Se oprise curioasă.

Când intră cu servitorii,
Își dădură iute seama:
Doisprezece prunci de-odată
O plângeau de zor pe mama!

Și cum doamna cea bogată
Avea fire creștinească,
Hotărî să-i ia pe dânșii
La conac, ca să îi crească.

Îi purtară-'ntâi de grijă
Moartei, după rânduială,
Și o plânseră pe dânsa
După dreapta socoteală.

După multă osteneală,
Terminându-și lungul drum
Au trăit în fericire
(Poate mai trăiesc și-acum..)

Atunci îngerul din ceruri,
Văzând tot ce s-a-'ntâmplat,
Pe Dumnezeiescul Tată
În cântări L-a lăudat!

Scris-am povestirea asta
Pentru mari și pentru mici.
(Celor mici să le-o citească
La culcare-ai lor bunici

Că așa-mi citea bunica
Pe când prunc eram și eu,
Și mă minunam de marea
Grijă a lui Dumnezeu..)
amin