Un ministru se prezintă odată în inspecţie la o temniţă. După ce inspecteaza bunul mers al instituţiei, trece apoi în revistă şi pe cei deţinuţi. Se interesează de soarta lor şi de păsurile lor.
- Dumneata cum ai ajuns aici?
- Sunt nevinovat, domnule ministru! Lucrurile stau aşa şi aşa. Am fost judecat pe nedrept.
- Dar cu dumneata?
- Şi eu, domnul ministru, tot aşa. Alţii m-au cumpănit să ajung aici. Sunt nevinovat!
- Şi dumneata?
- Tot satul ştie ca am fost omul cel mai de treabă. Numai întămplător eram şi eu atunci la crâşmă. Lucrul stă aşa şi aşa. Eu sunt nevinovat!…
Şi tot aşa, al patrulea deţinut, al cincelea, al şaselea, al zecelea etc. Numai un biet ocnaş stătea la o parte smerit şi cu capul plecat
- Dar cu dumneata, ce-i? îl întreabă ministrul.
- Eu, domnule ministru – zise robul smerit şi plângând – am fost un hoţ şi-un talhar şi sufăr după dreptate. Pentru blăstămăţiile mele… Sunt un ticălos şi-mi iau acum pedeapsa ce mi se cuvine.
Atunci ministrul, întorcându-se spre directorul temniţei, îi zise:
- Domnul director, cum ţii dumneata pe acest ticălos între drepţii ăştialalţi? Da-i drumul de-aici! Aici sunt numai oameni nevinovaţi. Şi locul acestui nevinovat nu este aici. Da-i drumul de-aici!
Şi astfel, vinovatul fu dat afară din temniţă, iar “nevinovaţii” rămăseră şi pe mai departe acolo…
Exact aşa se întâmplă şi cu creştinul care, făcând păcatul, îşi arată mereu “nevinovăţia” şi se apără mereu, în loc să-şi plângă greşeala cu amar. Face pe “avocatul” în loc să-şi plângă păcatul.
Toti cei ce-şi apără păcatul, în “temniţă” vor rămânea şi toţi cei ce-şi recunosc păcatul şi-l plâng cu amar, vor scăpa din temniţă şi pieirea sufletească.
sursa
https://www.facebook.com/OVIDIU.FLO?hc_location=group_dialog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.