â
(VEDENIA din PĂPUȘOI )
În ziua de 22 octombrie 1937, când eram la cules de porumb cu sora mea Ghiniţa, la ora 10 ziua, am simţit o dogoreală de foc, care mă dogorea la faţă, la mâini şi la picioare. Mă uitam să văd cine face focul şi n-am văzut pe nimeni. Mă întorc către sora mea şi îi spun:
- Ghiniţo, cine o fi făcând focul?
Ea, care nu simţea nimic, îmi zice:
- Trebuie să fii nebună, Lico, (aşa îmi zicea acasă). Cine să facă focul prin ciocani?
Eu îi răspund:
- Văd că fum nu se vede.
Atunci mă cuprinde o frică şi încep să fac sfânta cruce şi zic: ”Maica Domnului, vrei să mă prăpădeşti? ” Dar de ce mă închinam, fierbinţeala dispărea şi nici frică nu mai aveam. Ies la drumul de prin mijlocul bucăţii să mă uit dacă tata vine de acasă. Tata nu venea, dar ce să vezi? Tânărul care-l văzusem în vis cu o săptămână înainte venea spre mine. Când l-am văzut, m-am gândit ce să fie cu acest tânăr. Teamă de el nu aveam, fiindcă această persoană îmi era cunoscută din vis. Se apropie de noi şi-mi dă bună ziua. Eu i-am mulţumit şi mă întreabă:
- Mai aveţi de cules?
Eu i-am răspuns că mai avem.
- Dar singure culegeţi?
- Singure culegem; tata a plecat acasă cu un car de bostani şi noi culegem jos.
- Bine faceţi. Dar pe mine mă cunoşti?
Eu îi răspund că îl cunosc, că diseară săptămână l-am văzut prin vis. El îmi zice:
- Adevărat este, dar ce ţi-am spus m-ai ascultat?
Apoi ridică mâna înspre răsărit şi îmi zice:
- Uite tu aici!
Eu m-am uitat şi văd că venea pe norii cerului o lumină de statura unui om şi lucea ca soarele. Când am văzut această lumină, am zis: ”Ce să fie? ” El îmi zice:
- Ce, nu cunoşti?
- Cum să cunosc la aşa depărtare?
- Mai uită-te încă o dată!
Când mă uit a doua oară, această lumină strălucea mai tare. Eu îi spun:
- Nu e prăpădul lumii?
- Nu e nimica. Mai uită-te o dată!
Atunci mă uit a treia oară; această lumină se apropie de noi şi văd un om în mijlocul ei. Atunci îi spun tânărului:
- Văd un om!
Tânărul îmi zice:
- Este Mântuitorul! Nu te teme!
Pe mine atunci m-a cuprins un cutremur, căci mă gândeam cum am să stau în faţa Mântuitorului, cine ştie cum are să-mi vorbească şi cum n-am să ştiu să-I răspund. Dar tânărul îmi zice:
- Nu te teme de aceasta, să vezi ce blând vorbeşte!
Atunci, sora mea, văzându-mă schimbată la faţă şi auzind că vorbesc, îmi zice:
- Ce este cu tine, Lico? Te-ai schimbat cu totul. Ce vezi şi cu cine vorbeşti? Eu nu văd nimic.
- Acesta este tânărul care mi-a zis să fac Sfânta Cruce!
- Cum tu îl vezi şi eu nu-l văd? N-am şi eu ochi ca ai tăi?
Eu am tăcut din gură, că am văzut că acea persoană ce venea pe norii cerului înconjurată de lumină a venit în dreptul nostru şi cobora în jos în faţa noastră, sus, de la pământ de jumătate de metru. Eu când am văzut această persoană, nu mi-a mai fost frică, căci avea o faţă blândă, ochii albaştri şi lini, barbă blondă, mustăţile la fel, răsucite şi băgate în barbă, părul în două părţi, lăsat pe umeri, făcut inele; îmbrăcat într-o mantie albă, lungă până jos de I se vedeau degetele de la picioare şi largă la mâneci. Unde sta cu picioarele avea ceva alb, iar în jurul Lui o rază de lumină.
Sora LICA
Când L-am văzut aşa de frumos, Îl priveam, nemaiputându-mă sătura de frumuseţea Lui. El îmi dă «Bună ziua ». Eu îi mulţumesc şi El mă întreabă:
- Mai aveţi de cules?
- Mai avem.
- Dar singurele culegeţi?
- Tata a plecat acasă cu un car de bostani şi noi culegem jos.
- Bine faceţi, îmi zice.
Apoi întinde mâna către tânăr şi îmi zice:
- Pe acest tânăr îl cunoşti tu?
Eu îi spun că îl cunosc, că diseară săptămână l-am văzut în vis. El îmi zice:
- Dar ce ţi-a spus l-ai ascultat?
- Da, l-am ascultat.
- Dar la preoţi şi la primărie ai spus?
- Da, le-am spus.
El îmi zice:
- Te-au crezut?
- Atunci am văzut când le-am spus că m-au crezut, dar în urmă nu ştiu ce-or mai fi vorbit.
Eu, ca cel care nu mai văzusem niciodată aşa ceva, mă uitam cu mare atenţie la El.
- Ce te uiţi aşa la mine? Oare nu Mă cunoşti?
Eu spun:
- De unde să Te cunosc? De când sunt, aşa om n-am văzut!
Şi îmi zice atunci:
- Nici n-a fost, dar nici nu este. EU SUNT LUMINA LUMII! Eu sunt MÂNTUITORUL vostru, care mântuie toată lumea!
Am început să mă închin, mirându-mă, şi spuneam:
- Eu până acum nu Te-am mai văzut!
- Nu mă arăt la toţi şi nici totdeauna. Apoi îmi spune:
- Să spui la preoţii din comuna voastră şi la săteni să deschidă Sfânta Biserică, că este păcat când face preotul sfânta slujbă afară, trece lumea pe drum şi râde, nu-şi ia pălăria din cap să respecte Sfânta Biserică. Atunci eu îi spun:
- Lasă că am să le spun (fiindcă biserica noastră fusese în reparaţie şi preoţii făceau slujba în pridvor). Apoi îmi zice:
- Mergi să mă petreci până la capăt?
- De ce să nu merg?
Lepăd sacul de la gât, care era cu porumb, şi-l las jos. Sora mea Ghiniţa când a văzut că am lăsat sacul jos, a început să ţipe. Atunci mă întorc către dânsa şi îi zic:
- De ce ţipi tu, Ghiniţo?
- Cum să nu ţip, o fierbinţeală de foc m-a ajuns şi un bânzar bâzâie să-mi ia auzul. Eu, care nu simţeam nimic, îi spun:
- Fii pe pace şi vino şi tu după mine!
Şi mă întorc iarăşi către Mântuitorul. Când am dat să pornesc, Mântuitorul a trecut în dreapta mea, iar tânărul în partea stângă. Am plecat pe drumul de la mijlocul bucăţii şi mă uitam la Mântuitorul cum mergea prin aer. Am ajuns la grămada de porumb, unde culesesem şi pusesem jos. Acolo aveam şi coşul cu mâncare învelit cu haine. Stă în loc şi îmi zice:
- Ce aveţi voi în coş? Oare mâncaţi azi de dulce?
- Nu mâncăm de dulce, că este sfânta vineri. Mama ne-a pus nouă poamă (struguri).
- Aşa să spui la lume, că sunt trei zile de post pe săptămână: lunea, miercurea şi vinerea.
Eu, care ştiam că sunt numai două zile de post, îi răspund:
- Bine, am să spun. Dar ştiu că lumea n-are să mă creadă, căci ştiu că lunea nu e zi de post.
El atunci îmi zice:
- Lasă, am Eu grijă; cine o crede bine, cine nu, am Eu grijă; tu eşti datoare să spui. Vezi colea, v-am dat păpuşoi să nu muriţi de foame şi tot felul de roade aveţi pe pământ, pe faţa pământului şi lumea este tot rea.
Eu de mult am voit să vă pierd, dar nu M-am îndurat de ruga Maicii Mele, că stă pururea în genunchi şi se roagă: "Iartă-i şi de astă dată! " Şi oamenii O înjură şi o necinstesc şi Ea are răni la genunchi, stând şi rugându-Se pentru voi!
Eu am început să plâng şi am zis:
- Cred că aşa este! Suntem răi.
Şi am dat iarăşi să pornim. Apoi îmi zice:
- Cuvintele care le-ai vorbit cu Mine să le spui la lume şi să nu te ruşinezi!
- Am să le spun; şi de ce să mă ruşinez, dar ştiu că lumea nu are să mă creadă.
- Lasă, că o să creadă, va vedea când va veni focul cel mare şi moartea cea înfricoşată, atunci va fi prea târziu.
Eu îl întreb:
- Matale de ce nu calci pe pământ?
Lăsă privirea în jos şi puţin zâmbind îmi zice:
- Eu nu calc pe pământ, că pământul s-a spurcat.
- Cred că aşa este!
Apoi se întoarce cu faţa către mine, având degetele în forma sfintei cruci şi îmi face semnul sfintei cruci în faţă, zicându-mi:
- Să Mă asculţi!
Eu i-am răspuns:
- Am să Te ascult!
Apoi, se înălţă în sus, către răsărit, până s-a acoperit de nori. Am rămas cu sora mea şi cu tânărul, care îmi zice:
- Ia seama bine, acesta este Mântuitorul Hristos, are să mai vie la tine, să nu-ţi mai fie frică.
- Nu-mi mai este frică de acum, căci Îl cunosc!
Apoi tânărul îmi zice:
- Mergi la cules.
Când întorc capul să văd pe unde se duce, văd că parcă îl luase un vânt şi trupul lui s-a prefăcut ca într-un abur. Atunci am cunoscut puterea lui Dumnezeu.
M-am întors înapoi cu sora mea la cules, i-am povestit şi ei ce văzusem şi auzisem. Ea îmi zice că n-a văzut nimic, doar un zgomot a auzit. Între timp, a venit şi tata, căruia i-am povestit întâmplarea. Răbdare nu am mai avut să lucrez şi am mers în sat la părintele paroh şi la domnul primar, cărora le-am povestit şi lor Vedenia. Părintele paroh a făcut cunoscut la autorităţile bisericeşti, iar domnul primar la popor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.