E atâta bucurie când un fiu se-întoarce-acasă,
Mai ales când fiul ăsta e un fiu rispitor
Care a căzut, sărmanul, în a diavolului plasă,
Cum frumos e scris în pilda Bunului Mântuitor..
Câte zile-al său părinte se-întreba în gând cu jale:
“Puiul tatei, fiul tatei, la tăticul când te-întorci?..”
Iar sărmanul fiu ce, iată, apucase-o strâmbă cale,
Ajunsese să tânjească după roșcove de porci..
Mare lucru-i pocăința, că-i ieșire din robie,
E întoarcere smerită la Părintele Ceresc
Care ne îmbrățișează cu nespusă bucurie
Și ne pune iar pe deget un inel împărătesc.
Nu mă tem de pocăință, de-aș putea s-o am de-a pururi,
De-aș putea o viață-întreagă întru lacrimi să petrec,
Fiindcă numai pocăința spală omul de cusururi,
E atâta tină-n inimi, moartea vine, anii trec..
Dă-mi, Iisuse-al meu, căință pentru faptele nesfinte,
Pentru gândul plin de ură, pentru vorba cu venin,
Dă-mi, Iisuse-al meu, putere ca de astăzi înainte
Să trăiesc o viață sfântă de adevărat creștin..
Dă-mi aducere aminte de păcatele din urmă,
Spală-mă cu lacrimi, Doamne, să devin din nou curat..
Dacă lacrima căinței mă întoarce-n sfânta-Ți turmă,
Nu mă tem de pocăință, dă-mi-o, Doamne, ne’ncetat!