Căinţa păcătosului

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele sau, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, l-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, l-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-l arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa tocmai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul a jurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.
"Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire.
1. Firească este pacea,
2. împotriva firii este duşmănia şi
3. mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. "
(Sfântul Atanasie cel Mare )

Cui acordăm mai multă atenţie

Oare cât timp din zi acordăm noi trupului şi cât sufletului?
Dacă suntem sinceri cu noi, vom recunoaşte că acordăm mai mult timp trupului decât sufletului.
Un grup de europeni a pornit într-o expediţie  prin Tibet  ghidaţi de un şerpaş. Oamenii îşi făcuseră un plan: cât au de mers pe zi, cât să se odihnească, şi se străduiau să-l respecte.
După mai multe zile de ritm alert, ghidul tibetan al europenilor se opri dintr-o dată, se aşeză pe o piatră şi rămase aşa cu ochii închişi mai mult de o oră.
Membrii expediţiei cerură explicaţii. Şerpaşul stătea nemişcat ca şi cum nu auzea nimic. Europenii trecură la ameninţări, că n-or să-l mai plătească. Tibetanul nu era afectat.
După o vreme, se ridică şi porni mai departe fără să spună nimic . Se puseră toţi în mişcare, dar după câţiva paşi, unul dintre europeni îl întrebă: "De ce te-ai oprit şi ce te-a făcut să reiei urcuşul?"
Şerpaşul răspunse: "Trupurile noastre au mers prea repede. Aveam nevoie să ne oprim ca să ne ajungă din urmă şi sufletele. Altfel, călătoria noastră riscă să nu aibă sorţi de izbândă."

Adevărul e că toţi avem nevoie să ne oprim din când în când din zbaterea pentru cele materiale, ca să nu pierdem pe drum sufletul.