N-AM TIMP

Era un creştin, care, ori câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: "N-am timp, părinte...”

- Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică?

Iar el îi răspundea:

- N-am timp, părinte!

Altădată, părintele iar:

- De ce nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti, fiule?

Şi el, la fel:

- N-am timp, părinte…

Şi a trecut, aşa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.

Într-o zi, părintele îl întâlni, trist şi necăjit, blestemându-şi viaţa, zicând:

- Toţi m-au părăsit - sunt un nenorocit!

Atunci părintele, cu glas blajin, i-a zis:

- Fiule, iată că toţi aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te aşteaptă, încă, să vii…

- Şi unde l-aş putea găsi, părinte?

- Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui…

Şi de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu şi a aflat fericirea vieţii. 

Dăruind, vom dobândi

Odată, o învăţătoare le-a cerut copiilor din clasa întâi să facă un desen în care să reprezinte un lucru pentru care ei sunt recunoscători. S-a gândit că sunt puţine lucruri pentru care ar putea fi recunoscători aceşti copii din cartierele sărace. Era convinsă că majoritatea dintre ei vor desena fazani sau mese pline cu mâncare...

Copiii au trecut la lucru şi fiecare lucra concentrat la ceva. A uimit-o însă desenul pe care l-a făcut Dorinel: o simplă mână desenată copilăreşte. Dar mâna cui? Clasa a rămas impresionată de acea imagine abstractă. Unii şi-au spus părerile. "Cred că este mâna lui Dumnezeu care ne dă de mâncare", a zis un copil. "Un fermier - a sugerat altul -  pentru că el creşte fazani..."

În final, în timp ce copiii lucrau încă la desenul lor, învăţătoarea s-a apropiat de banca lui Dorinel şi l-a întrebat a cui este mâna aceea. „Este mâna dumneavoastră, doamnă învăţătoare”, a şoptit sfios copilul.

Ea şi-a adus aminte că, mai mereu, în recreaţie, îl lua de mână pe Dorinel, un copil scund, sfios şi singuratic, şi mergea cu el afară, îndemnându-l să se bucure alături de colegi. Făcea acest lucru şi cu ceilalţi copiii, dar pentru Dorinel gestul acesta însemna mult, cel mai mult, de aceea a considerat că trebuie să fie recunoscător.

Un gest mărunt, care nu costă nimic, dar pentru acest copilaş a însemnat mult, mai mult decât dacă ar fi primit ceva material: dulciuri, jucării. De aceea este bine să facem gesturi mici, simple, dar făcute din inimă şi cu iubire mare. Nu trebuie să ne gândim la gesturi mari, căci căutând să facem fapte mari, le vom amesteca şi cu mândria, iar atunci le vom pierde, fiind ferm convinşi că avem fapte mari... Învăţătoarea nici nu s-a gândit vreodată că a făcut vreo faptă bună. I se părea ceva firesc ceea ce face, fără să-i vină vreun gând de mândrie, dar pentru Dorinel a însemnat mult.

Numai aşa dăruind, vom dobândi.