Era odată un om foarte rău la suflet. El avea puţină milă faţă de dobitoacele sale. Le bătea atât de tare, încât le ucidea. Cu vitele vecinilor era şi mai rău. De găsea vreo vită în ogorul lui, o împungea cu furca, sau o lovea cu toporul în şale, de o schilodea şi nu mai putea să meargă. Pe păsări avea şi mai mare necaz când le prindea în grădina sa. Nu făcea altceva decât le toca şi le mânca, iar penele le da vecinului păgubaş, ca să ştie. Însă vecinii nu-i răspundeau cu vorbe de ocară, la pagubele pe care le făcea. De câte ori îi găsea vita lui la ei în livadă, i-o duceau acasă. Pe păsările lui ce intrau la ei în ogor, le alungau de la ei şi aşa, pentru răul pe care îl primeau de la el, ei îi răspundeau numai cu bine, nădăjduind în Dumnezeu, că îl va înţelepţi şi pe el odată.
Aşa s-au scurs şapte ani la rând, el cu răul, iar ei cu binele. Dumnezeu, care nu doarme niciodată şi priveşte la faptele oamenilor pe pământ, a văzut răbdarea vecinilor şi răul fără de sfârşit al acestui om.
De aceea, a hotărât să-l înţelepţească. Aşa că a trimis pe Îngerul cel pedepsitor asupra casei lui de a lovit cu moarte toate găinile pe care le avea. El, văzând paguba, în loc să zică: „Dumnezeu m-a pedepsit, pentru că am mâncat păsările vecinilor”, el a început să-L înjure pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui Sfinte. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a trimis din nou pe Îngerul Său de a lovit cu moarte toate vitele lui. El, văzând aşa ceva, turbat de mânie, zicea că vecinii îi fac răul acesta, că au dat otravă vitelor şi s-a pornit asupra lor cu sudalme şi ameninţări, că de nu-i vor da păsările şi vitele înapoi, le va da foc la case, pe timpul unei vijelii, încât să-i nimicească definitiv.
Vecinii auzind aşa ceva, s-au aşezat împrenă cu copiii lor în genunchi şi se rugau lui Dumnezeu să-i scape de un vecin aşa de rău.
Dumnezeu, primind rugăciunea lor, a trimis pe Îngerul Său să-i ia toată puterea din mâini şi picioare, iar pe gură să-i iasă viermi cu puf de găină, până ce se va pocăi, ca să se înţelepţească. Şi aşa, culcându-se sănătos, dar cu gândul la răzbunare, s-a trezit atât de bolnav, încât nici să se mai întoarcă nu putea.
Dimneaţa, când s-a sculat soţia şi copiii săi, l-au văzut întins pe pat cu faţa ca de mort, cu picioarele şi mâinile complet reci, iar din gură îi ieşeau viermi ce făceau apoi pe ei puf de găină. Văzând aşa, cu toţii s-au îngrozit şi au început să-şi dea seama că pedepsele sau paguba le venea de la Dumnezeu şi nu de la vecini, din cauza răutăţii lui.
La început tăinuiau boala lui. Dar trecând o lună, trecând două, au venit doctori după doctori, care nu au reuşit să schimbe ceva. Atunci, au trimis după preot, pentru a-l spovedi şi a-l împărtăşi.
Venind preotul şi văzând cum se chinuieşte, l-a oprit de la cele sfinte, până ce nu-şi va recunoaşte greşalele şi va chema pe cei pe care i-a nedreptăţit, să le dea înapoi cu ce i-a păgubit şi să-i dea iertare.
Văzând că nu are încotro, i-a chemat pe toţi aceia cărora le-a făcut rău şi le-a cerut iertare, făgăduind că le va da înapoi paguba.
Atunci ei, cuprinşi de milă, pentru boala pe care i-a dat-o Dumnezeu, care, pe cât era de grea, pe atât era de nesuferită, amintindu-şi datoria de a ierta din rugăciunea „Tatăl Nostru”, s-au apropiat de el cu milă, dându-i iertare.
O minune! Deodată, i-a venit puterea în tot trupul, viermii au dispărut şi s-a sculat din pat.
Cuprinşi de mirare de o aşa minune, cu toţii au căzut în genunchi spre icoana din casă, mulţumind lui Dumnezeu pentru Marea Sa Milostivire ce îndreaptă de la răutate pe tot omul.
(Pr. Ilarion Argatu, "Pilde si intamplari adevarate",pag.150)
