Timpul si Iubirea

A fost odata ca niciodata o insula unde locuiau sentimentele: Fericirea, Tristetea, Vanitatea, Cunoasterea si toate celalalte, inclusiv Iubirea ...

Intr-o zi au fost anuntate ca insula se va scufunda, asa ca toate si-au reparat barcile si au plecat. Iubirea a fost singura care a ramas. Ea a vrut sa persevereze pana in ultimul moment.

Cand insula era aproape inundata in intregime, iubirea s-a decis sa ceara ajutor.

Bogatia a trecut pe langa Iubire intr-o barca mare, eleganta.

Iubirea i-a spus:

- Poti sa ma iei si pe mine ?

Bogatia a raspuns:

- Nu, nu pot. Am barca plina de aur si argint. Nu mai este loc si pentru tine aici.

Iubirea s-a decis sa o intrebe si pe Vanitate, care trecea intr-o barca frumoasa.

- Vanitate, te rog ajuta-ma!

- Nu pot sa te ajut Iubire. Esti uda fleasca si asta ar putea sa imi strice barca! ,a raspuns Vanitatea.

Tristetea era pin apropiere, asa ca Iubirea i-a cerut ajutorul.

- Tristete, lasa-ma sa vin si eu cu tine!

- Oh, Iubire ... sunt asa de trista ca am nevoie sa fiu singura!

Fericirea a trecut si ea pe langa iubire, dar era asa de fericita incat nici macar nu a auzit ca a chemat-o Iubirea.

Deodata, s-a auzit o voce:

-Vino Iubire, te voi lua cu mine, spuse un batranel.

Iubirea s-a simtit atat de binecuvantata si bucuroasa incat a uitat sa intrebe ce nume avea batranelul.

Cand au ajuns pe uscat, batranelul si-a vazut de drum.

Iubirea realizand cat de mult ii datoreaza acestuia, a intrebat-o pe Cunoastere.

- Cine m-a ajutat ?

- A fost Timpul, a raspuns Cunoasterea.

Cunoasterea a zambit si cu o adanca intelepciune i-a raspuns:

- Deoarece numai Timpul este in stare sa inteleaga cat de minunata este Iubirea!

Morala ? Nu lasati ca Iubirea sa se stinga, doar cu timpul veti intelege cat era de valoroasa!~¦

Puterea Rugăciunii

Intr-un parc, pe o bancă, şedea un bătrânel, singur-singurel. Alături de el se aşezară pen­tru a se odihni niţel o tânără doamnă cu fetiţa ei. Bătrânelul o servi pe fetiță cu o bomboană, iar aceasta, înţeleaptă, îi spuse imediat:

- Mulţumesc!

Bătrânelul o întrebă:

- Ce cuvânt mi-ai spus?

Fetiţa se gândi în sinea ei că bătrânelul, fiind în vârstă, n-o auzise bine şi repetă:

- Multumesc!

Însă bătrânelul o întrebă iarăşi:

- Ştii tu, oare, ce înseamnă acest cuvânt?

Micuţa ridică din umeri:

- Pe mine m-au învăţat astfel mămica şi tăticul.

- Foarte bine, draga mea. Dar înţelegi tu, oare, ce ai spus acum?

Urmărind dialogul lor, mama fetiţei interveni:

- Fiica mea v-a mulţumit pentru bomboana primită. Aşa fac toţi copiii educaţi.

- Da, da, desigur. Însă acest cuvânt este deo­sebit. Nu este doar o simplă mulţumire. Când­va, acest cuvânt era o rugăciune, care în întregime suna astfel: „Dumnezeu să te miluiască!" sau „Dumnezeu să te mântuiască!”. Tu îmi faci mie un bine, iar eu Îl rog pe Dumnezeu ca El să pri­mească sufletul tău în împărăţia Sa veşnică. Mai apoi, cu timpul, oamenii au uitat din ce în ce mai mult de Dumnezeu.

Şi, oftând, bătrânelul continuă:

- Oamenii din lume uită foarte des de Dum­nezeu... Vieţuiesc cum îi duce pe ei mintea, iar astfel este foarte uşor să-ţi pierzi cu desăvârşire şi sufletul. Însă cei care Îl poartă pe Dumne­zeu în inima lor se şi roagă unii pentru alţii, prin: „Dumnezeu să te miluiască!” sau „Dumnezeu să te mântuiască!”. Dar când sufletul nostru spune cuvintele rugăciunii fără a le pătrunde cu min­tea şi fără a le trece prin inima sa, acea rugăciune din păcate nu mai poate fi numită rugăciune, ci altceva. Nu-i aşa?

Bătrânelul se aplecă spre mamă şi adăugă smerit şi gânditor:

- Iertaţi-mă, vă rog! Am început să vă destăi­nui prea multe din cugetul meu. Însă mi-aş dori tare mult ca un asemenea sufleţel luminat, precum este fetiţa dumneavoastră, să se roage pen­tru mine.

Şi, sculându-se cu greu de pe scăunel, bătrâ­nelul le salută din nou din picioare şi, sprijinindu-se într-un baston, se îndepărtă agale pe aleea largă şi pustie.

- Dumnezeu să vă miluiască!, şopti fetiţa în urma lui.

(Puterea rugăciunii copiilor, Editura Sophia, București, 2012, p. 27)