Un copil şi tatăl său călătoreau cu trenul. Călătoria trebuia să dureze circa o oră. Tatăl se aşeză comod şi se puse să citească o revistă. La un moment dat copilul îl întrerupse, întrebându-l:
– Tată, ce este clădirea aceea?
Tatăl se uită să vadă ceea ce i-a arătat copilul şi răspunse :
– Este o fabrică.
Începu din nou să citească când copilul îl întrebă din nou:
– Tată, când sosim?
Tatăl i-a spus că mai au încă de mers. A început din nou să citească, dar o altă întrebare a copilului îl întrerupse, urmate apoi de alte şi alte întrebări. Tatăl, disperat, căuta un mod pentru a-l face pe copil să se distreze. Văzu în revista pe care o citea multe chipuri de oameni, o rupse în mai multe bucăţi şi o dădu copilului, invitându-l să reconstruiască acele chipuri întocmai ca la un joc de puzzle, după care se aşeză mulţumit pe scaunul său convins că băiatul va fi ocupat pentru tot restul călătoriei. Nu apucase să treacă multă vreme şi copilul exclamă:
– Am terminat!
– Imposibil! răspunse tatăl. Nu pot să cred! Cum ai putut reconstrui imaginea aşa de repede?
Imaginea era reconstruită perfect. Copilul răspunse:
– Nu m-am fixat asupra lumii (a oamenilor celor mulţi)… căci pe cealaltă parte a foii era figura unui (singur) om; am reconstituit omul şi lumea s-a aranjat singură!
„Mai devreme sau mai târziu lucrurile se vor aranja de la sine. Nu e nevoie să le aranjezi tu; nu trebuie decât să te pui pe tine în ordine… De îndată ce tu eşti în ordine, întreaga lume e în ordine. De îndată ce tu eşti în armonie, întreaga lume e în armonie!” Cu Dumnezeu înainte mereu!
