Taina pãdurii...

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Demult , nu existau biserici la tot pasul, pädurile şi munții erau oamenii care se întâlneau cu Dumnezeu. Singurätatea, frumuseţea, armonia în mijlocul naturii îi ajutau sä se regãseascã şi, în acelaşi timp, sä dobândeascã elanul de a se ruga de a şi deschide sufletul. Iarna natura are un farmec cu totul aparte - nicicãnd nu este mai multã pace şi linişte în pãduri, în crãnguri şi pe câmpii. Brazdele înţepenite, copacii golaşi, luminä puţinã , toate duc cu gândul spre moarte, dar, în acelaşi timp spre renaştere.
Din covorul de frunze uscate, peste doar douä- trei luni vor ieşi primele tulpini de flori; pe crengile golaşe ale copacilor , au apãrut deja mugurii, din care vor țâşni în primãvarä vrunzele. Totul e mort şi ïn acelaşi timp este pregätit sä se nascã. O plimbare în imima un ei pãduri înainte de sãrbätori, vä va introduce, fãrä sã vã dați seama, în aceastä atmosferä de miracol a naşterii lui Hristos. Mergeţi ïn täcere printr o pãdure, înainte de sãrbãtori, , priviţi copacii, mângâiaţi le cu privirea ramurile golaşe, inspirați mirosul frunzelor moarte ale iernii , relaxaţi vã şi lä sați vä sufletul są zboare cât mai sus, sä prindã aripi ca îngerii. Naşterea Domnului e aşteptatã de întreaga fire, în care vëți fericiți şi vä reintegraţi,

Maica Domnului, dă-mi, te rog, o bucată de pâine!

"Unii se laudă cu mașinile lor, alții cu casele lor dar eu mă laud cu numele Domnului, Dumnezeului meu. Aceștia s-au împiedicat și au căzut iar eu m-am sculat și m-am îndreptat." Doamne ajută!

Într-o zi, a trecut pe la mănăstire un sărac, care era foarte flămând. S-a apropiat de portar și l-a rugat să-i dea o bucată de pâine, însă portarul l-a alungat fără milă, zicându-i: „Dacă vrei pâine, să aduci bani și îți voi da”. Neîndrăznind să mai zică vreun cuvânt, săracul a pornit pe cărarea ce ducea spre Kareia. Mergând puțin mai sus de mănăstire, fiind flămând și obosit, s-a așezat pe o piatră la umbra unui copac. Izbucnind în lacrimi, a zis:
– Maica Domnului, tu vezi că îmi este foame și nu mai pot. Dă-mi, te rog, o bucată de pâine!
Stând el așa și plângând, vede o femeie apropiindu-se de el și zicându-i:
– De ce plângi, omule?
Nu mai pot de foame și am fost la portarul mănăstirii să-i cer pâine, dar el m-a alungat, spunând să-i aduc bani, a zis săracul, continuând să plângă.
Atunci femeia, dându-i un ban de aur, i-a zis:
– Nu mai fi necăjit, omule! ține banul acesta și-l dă portarului, ca să-ți dea pâine. Și să-i mai spui că, dacă vor mai continua așa, le voi lua belșugul din mănăstire.
Săracul a mulțumit femeii și, plin de bucurie, s-a dus la portar, zicându-i:
– Dă-mi o bucată de pâine și îți voi da banul acesta.
Luând portarul banul, a văzut că este din aur și, minunându-se, l-a întrebat unde l-a găsit. Atunci săracul i-a povestit cum i l-a dat o femeie. Ascultând cu atenție cele spuse de sărac, a înțeles că s-a întâmplat un lucru minunat, deoarece în Sfântul Munte nu intră femei. L-a luat pe sărac și au mers la stareț, spunându-i de cele întâmplate. Atunci au înțeles că a fost Maica Domnului, ocrotitoarea celor necăjiți. Mergând la icoana Maicii Domnului, au văzut că lipsea un galben din salba ei, fiind chiar banul adus de sărac. Privind la icoana Maicii Domnului și închinându-se cu evlavie, săracul a recunoscut în icoană pe femeia care i s-a arătat.
Mustrând pe portar pentru nemilostivirea lui și dându-i canon, starețul a hotărât ca, de atunci, să se pună la poarta mănăstirii un cufăr, în care să fie pusă zilnic pâine pentru cei săraci. Acest obicei se păstrează până în ziua de astăzi.