Într-un sat departe de orașe, trăia un om îmbrăcat mereu în negru. Toată lumea îl cunoștea. Unii îl iubeau, alții îl judecau. Îi spuneau „Popa”, „Părintele”, dar și „Cel cu banii de la stat”. Unii râdeau de el, alții treceau nepăsători.
El însă mergea tăcut pe uliță, cu o traistă veche și mâinile bătătorite. Se oprea la fiecare poartă: aprindea lumânări, boteza copii, îngropa morți, ungea bolnavi, asculta dureri, plângea cu cei ce plângeau. Nu primea leafă de director, dar primea mulțumiri tăcute, lacrimi, uneori o pâine caldă sau un măr din grădină.
Într-o zi, un tânăr din sat l-a întrebat:
— Părinte, tot aud că luați salariu mare. Ce faceți cu toți banii?
Omul în negru i-a zâmbit și i-a întins o cheie veche:
— Hai cu mine.
Au intrat în biserică. Era frig și zidurile erau crăpate.
— Cu „banii mei”, reparăm aici. Cu restul, aprindem focul pentru slujbe iarna. Cu ce rămâne, cumpărăm prescuri, ulei și lumânări pentru cei care nu au.
Tânărul a tăcut.
— Știi ce primesc în schimb? a continuat omul în negru. Un mulțumesc murmur, o mână întinsă în spovedanie, o privire senină de copil. Nu port negru pentru că-s trist, ci pentru că lumina dinăuntru se vede mai clar pe întuneric.
Și a mai spus, coborând ochii:
— Când slujești cu toată inima, nu întrebi cât, ci „pentru cine?”. Și atunci când nu mai rămâne nimic, rămâne harul. Iar harul nu vine cu salariu, dar ține sufletul viu.
♡Nu orice om în negru e întunecat. Unii poartă negrul ca pe o armură de smerenie. Nu toți sfinții sunt pictați. Unii se roagă pentru tine chiar când îi vorbești de rău. Adevărata măsură a slujirii nu e câți bani câștigi, ci câte suflete ridici fără să aștepți nimic.
Text preluat
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.