Un tânăr monah era tare mâhnit că niciodată nu i se arătase Domnul, în vis sau altfel, că niciodată nu vorbise măcar cu unul din Sfinţii lui Dumnezeu. El auzise că Dumnezeu s-a arătat tuturor fraţilor şi că mulţi fraţi vorbeau zilnic cu sfinţii şi atunci hotărî să renunţe la călugărie. A lepădat hainele călugăreşti, apoi în lume, într-o singură zi s-a îmbătat, a curvit, a participat la jefuirea unui bogătaş beat apoi a cerut o slujbă unui cârciumar.
Cârciumarul i-a dat o slujbă de ajutor la bucătărie şi i-a dat şi o cameră. Aici călugărul adormi dar se trezi la miezul nopţii după obiceiul pe care şi-l făcuse, căci întotdeauna se ruga la miezul nopţii când era monah. Şi-a dat seama că poate rugăciunea îl va ajuta să mai spele din păcatele pe care le-a făcut în acea zi şi s-a dus într-un colţ îngenunchind.
Acolo rugându-se l-a podidit plânsul. Nu a băgat de seamă la lacrimile care îi curgeau, şi acolo – după atâta oboseală şi după atâta păcat – adormi din nou.
A dormit adânc şi trezindu-se dimineaţă, a văzut că locul era pătat de sânge acolo unde el a plâns. S-a uitat peste tot, chiar şi în oglindă; şi-a cercetat fiecare parte a corpului. Văzu că nu are nici cea mai mică zgârietura, că sângele nu era al lui. S-a uitat mai bine şi iar s-a apropiat de locul unde făcuse rugăciunea şi văzu din nou stropii de sânge. Atunci a înţeles că pentru păcatele lui, Hristos plânsese odată cu el, dar nu cu lacrimi de om, ci cu lacrimi de sânge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.