Era o tristă zi de iarnă. Un băiețaș de 7-8 ani, singur și tremurând de frig, sta pe-o bancă, în gradina unui oraș. I-o fi fost tare frig, căci hăinuța de pe el era subțirică, iar pantalonașii aveau două găuri mari la genunchi! Buzișoarele îi erau vinete și fața slabă era galbenă ca ceara. Poate o fi avut o supărare mare, căci plângea și din când în când privea spre CERUL acoperit de nori. Pe lângă el trecuseră mulți oameni fără să le pese de el. Într-o vreme, un domn bătrân se apropie de el și-i spuse părintește: Ce faci acolo, micuțule? Aștepți pe cineva? Da, domnule, îi răspunse copilașul. Aștept pe DUMNEZEU, să vină să mă caute. Ce vrei să spui, drăguțule! Ești bolnăvior? Crezi c-ai să mori? Nu, dar anul trecut, EL a trimis să caute pe tatăl meu și pe fratele cel mic al meu, ca să-i aiba în casa LUI, în CER. Iar ieri, la spital mama mi-a spus așa, că și ea pleacă tot acolo și că DUMNEZEU nu mă va părăsi în nici un fel. Acum – adaugă el în lacrimi, n-am pe nimeni care să mă îmbrățișeze și să-mi dea să mănânc. Și iată, e atâta vreme de când mă uit în sus la CER, să văd, dacă vine DUMNEZEU, dar nu văd nimic. Totuși, DUMNEZEU va veni desigur, dacă-l mai aștept nițel. Nu e așa, domnule? Da, copile dragă, zise domnul, podidindu-l lacrimile. Nimeni n-așteaptă-n zadar pe DUMNEZEU, EL m-a trimis să port grijă de tine. Vino cu mine. Nu te voi lăsa să duci lipsă de nimic. Ochii copilașului străluciră de bucurie. Și pe fața lui fu ca un fulger de biruință. Știam bine, zise el, că DUMNEZEU va veni, sau va trimite pe cineva, căci mama niciodată n-a spus minciuni. Dar cât a-ți întârziat pe drum și cât a trebuit să vă aștept!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.