Sărutul e o pecete a ființei și a iubirii tale peste cel pe care îl iubești. Gura e o ușă a Tainelor, poarta Euharistiei, trâmbița Logosului, cuibul cuvintelor, casa Evangheliei din noi. De aceea sărutăm icoane, ne hrănim cu Dumnezeu în Euharistie și sărutăm curat pe cei pe care îi iubim.
Într-o zi, a venit la mine o familie îndurerată. Aveau un copil autist mai măricel și o fetiță mică de doi ani.
Copilul nu putea ( ăsta e cuvântul) să stea în Biserică, se zbătea îngrozitor, lovea pe ceilalți și aerul din jur, zbiera, dădea cu picioarele.
Cu chiu cu vai l-au adus purtat în brațe de mama lui, deși avea cam șapte ani. Îl ținea strâns, iar copilul resimțea asta ca pe o agresiune îngrozitoare. Am pus patrafirul pe capul copilului, dar el l-a aruncat cât colo. I-a tras mamei niște palme de-am crezut că-i mută gura. Femeia, martiră, sărmana de ea, îl ținea în brațe plângând.
Printre urlete și zbateri, am început rugăciunea. Nu suporta să îl ating. Se uita cu o ură sălbatică la mine.
Să ne înțelegem. Copilașul era un înger. Dar ura era a celui viclean care îl ținea în ghearele suferinței.
La un moment dat, copilul a încetat să se mai zbată. Dintr-un gest, copilul s-a întors și m-a zgâriat pe față cu unghiile.
Simțeam fierbințeala zgârieturilor. Eram complet neputincios. Cuprins de durere, am pus un deget pe buze și i-am făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte, așa cum făceau părinții egipteni din pustia sketică. Și Hristos Dumnezeu a scuipat pe pământ și a uns cu tină plină de harul Lui ochii orbului din naștere.
Copilul a inspirat adânc, apoi s-a liniștit complet. Expira și ieșea furia aceea din el.
A stat apoi la rugăciune foarte cuminte.
M-a lăsat să îi pun fesul Sfântului Ioan Rusul pe cap și epitrahilul. A sărutat Crucea.
Îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. La sfârșit, copilul m-a mângâiat pe obrazul zgâriat și a zis: măi, măi.
Eram siderat. Cum poate Sfânta Cruce, plină de Sângele lui Dumnezeu să zdrobească toată legătura satanei din sufletele micilor oameni nevinovați, născuți într-un neam necredincios.
Sărutați- vă copiii pe frunte și pe suflet.
Faceți-le mereu semnul mântuitor al Crucii.
Să nu ziceți că nu v-am spus.
Părintele Ioan Istrati
Într-o zi, a venit la mine o familie îndurerată. Aveau un copil autist mai măricel și o fetiță mică de doi ani.
Copilul nu putea ( ăsta e cuvântul) să stea în Biserică, se zbătea îngrozitor, lovea pe ceilalți și aerul din jur, zbiera, dădea cu picioarele.
Cu chiu cu vai l-au adus purtat în brațe de mama lui, deși avea cam șapte ani. Îl ținea strâns, iar copilul resimțea asta ca pe o agresiune îngrozitoare. Am pus patrafirul pe capul copilului, dar el l-a aruncat cât colo. I-a tras mamei niște palme de-am crezut că-i mută gura. Femeia, martiră, sărmana de ea, îl ținea în brațe plângând.
Printre urlete și zbateri, am început rugăciunea. Nu suporta să îl ating. Se uita cu o ură sălbatică la mine.
Să ne înțelegem. Copilașul era un înger. Dar ura era a celui viclean care îl ținea în ghearele suferinței.
La un moment dat, copilul a încetat să se mai zbată. Dintr-un gest, copilul s-a întors și m-a zgâriat pe față cu unghiile.
Simțeam fierbințeala zgârieturilor. Eram complet neputincios. Cuprins de durere, am pus un deget pe buze și i-am făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte, așa cum făceau părinții egipteni din pustia sketică. Și Hristos Dumnezeu a scuipat pe pământ și a uns cu tină plină de harul Lui ochii orbului din naștere.
Copilul a inspirat adânc, apoi s-a liniștit complet. Expira și ieșea furia aceea din el.
A stat apoi la rugăciune foarte cuminte.
M-a lăsat să îi pun fesul Sfântului Ioan Rusul pe cap și epitrahilul. A sărutat Crucea.
Îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. La sfârșit, copilul m-a mângâiat pe obrazul zgâriat și a zis: măi, măi.
Eram siderat. Cum poate Sfânta Cruce, plină de Sângele lui Dumnezeu să zdrobească toată legătura satanei din sufletele micilor oameni nevinovați, născuți într-un neam necredincios.
Sărutați- vă copiii pe frunte și pe suflet.
Faceți-le mereu semnul mântuitor al Crucii.
Să nu ziceți că nu v-am spus.
Părintele Ioan Istrati
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.