Într-o insulă din Marea Egee a trăit în secolul trecut un preot foarte evlavios. Sufletul său era plin de dragoste pentru turma sa și în mod deosebit pentru cei îndurerați. A sosit însă ziua când și el a fost încercat și a suferit mult.
Fiica sa, o copilă deosebită, se căsătorise de curând cu un tânăr căpătuit. A ajuns la vremea când trebuia să aducă pe lume primul copil, dar în timpul nașterii, tânăra a murit. A plecat ca o muceniță să se întâlnească cu Ziditorul ei, lăsând în urma ei multe lacrimi și multă durere.
Tatăl ei, preotul, a suferit și el mult din pricina despărțirii de fiica sa, însă credința sa nezdruncinată în Dumnezeu a copleșit durerea și l-a îndemnat la slavoslovirea Numelui Său cel Sfânt. Dragostea sa pentru fiica plecată și-a manifestat-o prin rugăciuni fierbinți pentru sufletul ei și prin multe milostenii făcute în ascuns.
Preotul avea un frate, căpitan de marină, acum veteran, care dobândise multă avere și se desfăta de ostenelile lui. Din păcate, acesta era foarte reticent față de Biserică și cele sfinte, aproape necredincios, cu toate că avea o inimă bună. Seara, când se adunau în casa ospitalieră a preotului împreună cu alți prieteni, niște locuitori din insulă care ajutaseră biserica în diferite chipuri, își beau ceaiul de salvie și discutau diverse. Într-una din ele, căpitanul i-a spus cu ironie preotului:
– Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo. Chiar crezi că fiica ta vede ce facem și ce spunem noi acum ?!?
Preotul încerca iarăși cu blândețe să-l ajute să lepede necredința, pentru că știa că în profunzime sufletul lui suferea, si avea o inimă bună și o boabă de credință adaânc ascunsă însă în străfundurile ființei sale aparent reci. Însă acela nu arăta că ar fi fost influențatîn vreun fel de cuvintele preotului.
Într-o noapte, preotul o vede pe fiica sa în vis. Era tare frumoasă, plină de lumină, îmbrăcată în alb, veselă și i-a spus:
– Tată, îți mulțumesc din suflet pentru toate !
Pentru dragostea ta, pentru rugăciunile tale și pentru milosteniile ce le faci pentru sufletul meu ! Simt multă mângâiere și fols din tot! Te rog, mai spune-i și unchiului meu (căpitanului) că-i mulțumesc și lui pentru peștele pe care mi l-a trimis.
Acestea le-a spus și, zâmbind îngerește, fata a dispărut, iar visul s-a stins.
Dimineața, când s-a sculat, preotul a simțit multă bucurie și emoție deopotrivă. Seara, când s-au adunat iarăși prietenii căpitanului la casa preotului, preotul le-a povestit tuturor visul pe care-l avusese. Toți au fost profund mișcați, numai căpitanul îl privea cu neîncredere pe fratele său din nou. Când însă i-a spus că nepoata sa îi mulțumește și lui pentru peștele pe care i l-a trimis, căpitanul a tresărit și a sărit ca ars în picioare. Ochii i se umpluseră de lacrimi și mâinile începuseră să-i tremure, iar din gură i-a țâșnit credința aceea adâncă, dar atât de bine ascunsă a inimii sale:
– Dumnezeul meu, Doamne ! a șoptit el privind năucit când la unul, când la altul..
Atunci toți au început să-l întrebe ce i s-a întâmplat. De ce e atâta tulburare ? De ce atâta nedumerire ? După ce și-a revenit puțin, căpitanul s-a așezat pe scaunul său și fără ca lacrimile care-i curgeau pe fața sa arsă de soare să-l împiedice, a spus cu glas smerit:
– Da, este adevărat ! Abia acum am înțeles și eu ! Sufletele trăiesc veșnic și ne văd. În ziua înmormântării nepoatei mele mă pregăteam să cobor la biserică. Aveam multă durere în sufletul meu. Știi, Părinte, cât de mult o iubeam pe această fiică a ta. Totdeauna era bună, sfioasă și cuminte ca un înger. În acea clipă însă a venit un prieten de-al meu, pescar. Îi spusesem să-mi prindă un pește bun și eu i-l voi plăti. Dar fix în acea clipă m-a enervat enorm prezența lui și i-am spus: „Nu vreau pește astăzi. Nu vreau nimic, căci astăzi o îngrop pe nepoata mea”. Acela când m-a auzit, a înghețat și mă privea mut de uimire. Mi s-a făcut milă de el și i-am spus: „Totuși, stai să ți-l plătesc, iar tu dă-l pomană vreunui sărac pentru sufletul nepoatei mele!”. Acela a luat banii, mi-a transmis condoleanțe și a plecat. Această împrejurare nu am spus-o niciodată nimănui și după o vreme am uitat-o chiar și eu. Însă suflețelul ei iată că nu a uitat-o și mi-a trimis mulțumiri..
Și zicând acestea, și-a șters cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Apoi a zâmbit. Iar în acest zâmbet atât de dulce, preotul a distins zorile credinței sale renăscute. Noaptea necredinței plecase…
– Slăvit să fie Numele Tău, Preamilostive Doamne ! i-a șoptit preotul și l-a îmbrățișat cu privirea sa..
Extras din: "Mesaje din Cer”, Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului, Varnakova
Fiica sa, o copilă deosebită, se căsătorise de curând cu un tânăr căpătuit. A ajuns la vremea când trebuia să aducă pe lume primul copil, dar în timpul nașterii, tânăra a murit. A plecat ca o muceniță să se întâlnească cu Ziditorul ei, lăsând în urma ei multe lacrimi și multă durere.
Tatăl ei, preotul, a suferit și el mult din pricina despărțirii de fiica sa, însă credința sa nezdruncinată în Dumnezeu a copleșit durerea și l-a îndemnat la slavoslovirea Numelui Său cel Sfânt. Dragostea sa pentru fiica plecată și-a manifestat-o prin rugăciuni fierbinți pentru sufletul ei și prin multe milostenii făcute în ascuns.
Preotul avea un frate, căpitan de marină, acum veteran, care dobândise multă avere și se desfăta de ostenelile lui. Din păcate, acesta era foarte reticent față de Biserică și cele sfinte, aproape necredincios, cu toate că avea o inimă bună. Seara, când se adunau în casa ospitalieră a preotului împreună cu alți prieteni, niște locuitori din insulă care ajutaseră biserica în diferite chipuri, își beau ceaiul de salvie și discutau diverse. Într-una din ele, căpitanul i-a spus cu ironie preotului:
– Mai las-o, Părinte, cu viața de dincolo. Chiar crezi că fiica ta vede ce facem și ce spunem noi acum ?!?
Preotul încerca iarăși cu blândețe să-l ajute să lepede necredința, pentru că știa că în profunzime sufletul lui suferea, si avea o inimă bună și o boabă de credință adaânc ascunsă însă în străfundurile ființei sale aparent reci. Însă acela nu arăta că ar fi fost influențatîn vreun fel de cuvintele preotului.
Într-o noapte, preotul o vede pe fiica sa în vis. Era tare frumoasă, plină de lumină, îmbrăcată în alb, veselă și i-a spus:
– Tată, îți mulțumesc din suflet pentru toate !
Pentru dragostea ta, pentru rugăciunile tale și pentru milosteniile ce le faci pentru sufletul meu ! Simt multă mângâiere și fols din tot! Te rog, mai spune-i și unchiului meu (căpitanului) că-i mulțumesc și lui pentru peștele pe care mi l-a trimis.
Acestea le-a spus și, zâmbind îngerește, fata a dispărut, iar visul s-a stins.
Dimineața, când s-a sculat, preotul a simțit multă bucurie și emoție deopotrivă. Seara, când s-au adunat iarăși prietenii căpitanului la casa preotului, preotul le-a povestit tuturor visul pe care-l avusese. Toți au fost profund mișcați, numai căpitanul îl privea cu neîncredere pe fratele său din nou. Când însă i-a spus că nepoata sa îi mulțumește și lui pentru peștele pe care i l-a trimis, căpitanul a tresărit și a sărit ca ars în picioare. Ochii i se umpluseră de lacrimi și mâinile începuseră să-i tremure, iar din gură i-a țâșnit credința aceea adâncă, dar atât de bine ascunsă a inimii sale:
– Dumnezeul meu, Doamne ! a șoptit el privind năucit când la unul, când la altul..
Atunci toți au început să-l întrebe ce i s-a întâmplat. De ce e atâta tulburare ? De ce atâta nedumerire ? După ce și-a revenit puțin, căpitanul s-a așezat pe scaunul său și fără ca lacrimile care-i curgeau pe fața sa arsă de soare să-l împiedice, a spus cu glas smerit:
– Da, este adevărat ! Abia acum am înțeles și eu ! Sufletele trăiesc veșnic și ne văd. În ziua înmormântării nepoatei mele mă pregăteam să cobor la biserică. Aveam multă durere în sufletul meu. Știi, Părinte, cât de mult o iubeam pe această fiică a ta. Totdeauna era bună, sfioasă și cuminte ca un înger. În acea clipă însă a venit un prieten de-al meu, pescar. Îi spusesem să-mi prindă un pește bun și eu i-l voi plăti. Dar fix în acea clipă m-a enervat enorm prezența lui și i-am spus: „Nu vreau pește astăzi. Nu vreau nimic, căci astăzi o îngrop pe nepoata mea”. Acela când m-a auzit, a înghețat și mă privea mut de uimire. Mi s-a făcut milă de el și i-am spus: „Totuși, stai să ți-l plătesc, iar tu dă-l pomană vreunui sărac pentru sufletul nepoatei mele!”. Acela a luat banii, mi-a transmis condoleanțe și a plecat. Această împrejurare nu am spus-o niciodată nimănui și după o vreme am uitat-o chiar și eu. Însă suflețelul ei iată că nu a uitat-o și mi-a trimis mulțumiri..
Și zicând acestea, și-a șters cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Apoi a zâmbit. Iar în acest zâmbet atât de dulce, preotul a distins zorile credinței sale renăscute. Noaptea necredinței plecase…
– Slăvit să fie Numele Tău, Preamilostive Doamne ! i-a șoptit preotul și l-a îmbrățișat cu privirea sa..
Extras din: "Mesaje din Cer”, Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului, Varnakova
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
„Mulţumesc” e un cuvânt uşor de spus. Adaugă-i un zâmbet, puţin suflet şi rosteşte-l cât de des poţi, verbal sau în gând. Cu fiecare mulţumesc îţi înmulţeşti ocaziile de a fi recunoscător, aşa cum cu fiecare zâmbet îţi creşti calitatea relaţiei cu ceilalţi.